Stupoare… Cam așa se poate descrie acel sentiment intens care te încearcă după toropeala verii, atunci când orașul se animă isteric și ai senzația că ești aspirat, brusc, în altă dimensiune temporală. Ești încă în ralanti și ceilați trec cu o viteză amețitoare pe lângă tine. Nu e vorba numai de invazia de omenire și de claxoane, ci și de mulțimea foarte greu de asimilat a evenimentelor culturale ce dospesc mai ceva ca mustul. Noi, pe platforma Docuart, vom încerca să acoperim tot ce ține de zona documentarului unde, din nou, avem de-a face cu o avalanșă. Fiți, deci, cu ochii pe noi mai ales acum, în cel mai fertil anotimp.

În primul rând, un documentar va fi lansat pe marele ecrane (Bondoc), ceea ce e o rara avis și o veste foare bună. Stăm de vorbă cu regizorii temerari. Tot la final de septembrie, periferia va răsuna de riff-uri de chitară: festivalul Dokstation va duce câteva rockumentare fabuloase în cartierele bucureștene.

În acest moment are loc și o nouă ediție a workshop-ului Aristoteles, redutabila „fabrică” națională de documentare care, în acest an, a migrat din Bucovina în Maramureș. Rămâne de văzut dacă vor surveni și schimbări de stil în maniera deja „mitică” a filmelor Aristoteles – cea observațională. Însă toamna înseamnă, fără discuție, Astra Sibiu, cel mai mare festival de film documentar din România. Un eveniment deja cât o instituție: orice se numește fan al genului ar trebui să-și ia concediu ca să participe.

Evident, începând cu 27 septembrie, se întâmplă Docuart, festivalul nostru care a crescut în 5 ediții, cât altele în 20. Am avut un număr record de înscrieri, ceea ce mi-a amintit de remarca unui jurnalist: „astăzi, cine are un Iphone și o bunică muribundă, face un documentar.”. Suntem, deci, într-o plină criză de producție – se fac prea multe, se văd/desfac prea puține. Tocmai de aceea, Docuart e atât de important: e singura platformă dedicată în exclusivitate documentarelor românești, cu secțiuni pentru consacrați, studenți și oameni de televiziune. E, practic, singura șansă a unor producții de gen de a fi prizate de publicul bucureștean și, mai apoi, de cel din țară (cinefilii din afara capitalei ar trebui să urmărească site-ul pentru datele caravanei). Ca și în alți ani, ne propunem să creștem un public, de aceea proiecțiile vor fi gratuite și sperăm că sălile vor fi ticsite. Pentru că aveți ce vedea – sună a reclamă (sper), dar jur că în niciun alt an  varietatea  filmelor înscrise n-a fost mai mare. Secțiunea principală competitivă ne oferă tulburătoate documentare longitudinale – e o descriere ceva mai pretențioasă a unor producții care au fost făcute în ani de zile și au implicat nu numai un efort don quijotesc, dar și probleme financiare și dileme etice (Doar o suflare, În căutarea tatălui pierdut, Cinema, Mon Amour), filme despre minoritatea romă care își depășesc granițele etnice și devin portrete extrem de atașante (și superb filmate) ale protagoniștilor (Angela și Ultimul căldărar), scurtmetraje și esee despre visători, ciori și adolescenți ce se maturizează (Proiecționistul, We Fly again, End of Summer), rockumentare ca manifeste muzical-unioniste (100 de movile), altele care recuperează foste glorii alternative (Imagini din vis) sau care explorează sunetul orașului (Balta Albă sau Sunetele Bucureștiului, acesta din urmă o odă adusă unei metropole pe care străinii o iubesc mai mult ca localnicii).

Secțiunea studențească vă dă ocazia să prizați, într-o formă concentrată (până în 30 de minute) noile talente și să vedeți care este trendul fixațiilor și preocupărilor tinerilor documentariști, iar la secțiunea de televiziune veți fi uimiți de ce producții încă mai fac, în special posturile locale, dincolo de obsesia breaking news-ului.

În afara competiției, vor fi proiectate câteva documentare extrem de diverse, dar care au un lucru un comun: e vorba de oameni pierduți, regăsiți sau copleșiți de spațiu și de locuri: Blocul, despre fascinanta, dacă nu chiar dementa lume a asociaților de locatari, Holly Cow , despre impactul unei vaci străine asupra unei mici comunități rurale din Azerbaidjan; Dan Perjovski, drumul, despre călătoria inițiatică a unui artist cu trenul; Rădăcinile sufletului, despre crepusculara întoarcere a unui bâtrân în satul natal și Human Places, scene-tablou dintr-un oraș de provincie, pline de un umor  cotidian absurd, dacă nu chiar suprarealist.

Și da, poate că există sentimentul de caravana trece, documentarul românesc tot vitregit rămâne, însă portretul dedicat regizorului Ovidiu Bose Paștină, un mare autor dispărut prea devreme, ne demonstrează forța acestor filme de a ne rămâne în minte și în spirit.

Anul trecut, revelația festivalului a fost Robotețul de aur al debutanților Mihai Dragolea și Radu Mocanu care, de la prima lor încercare, au luat Marele premiu. A fost întâia lor recunoaștere, dar nu s-au oprit aici (au fost nominalizați și la premiile Gopo pentru tinere speranțe). Dar Docuart a fost trampa lor. Sper ca acest gen de lansări să se întâmple și acum. În tot cazul, nu invidiez misiunea juriului de a alege dintre atâtea și atâtea filme interesante.