Prima dată când am întâlnit numele tânărului cineast Răzvan Chirilă a fost pe genericele a două scurtmetraje selecţionate în competiţia studenţească la Docuart Fest 2013, Nouă vieţi (regia: Iulia Matei) şi Veghe (regia: Cristina Haneş); el fusese operator al acestor două documentare observaţionale (gen devenit o adevărată specialitate a studenţilor Departamentului Cinematografie şi Media al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai). Acum un an, l-am şi cunoscut în satul bucovinean Vama, unde Răzvan participa, tot ca operator, la ediţia a noua (şi, din păcate, ultima deocamdată) a atelierului internaţional de film documentar Aristoteles Workshop. Chiar dacă filmul echipei lui (My Father and I, în regia rusoaicei Evdokia Moskvina) nu a fost cel mai reuşit dintre cele patru documentare realizate la AW 2014, operatorul şi-a făcut din nou datoria cu profesionalism.

Anul acesta, Răzvan Chirilă revine în competiţia studenţească a Docuart Fest, de data aceasta ca regizor. De fapt, el semnează atât regia, cât şi imaginea şi montajul scurtmetrajului Dincolo, film (de autor, carevasăzică) cu care Răzvan a absolvit facultatea clujeană amintită mai sus.

Printre destinaţiile cele mai tentante pentru documentariștii aflaţi la început de drum (mai ales atunci când ei sunt constrânşi să-şi finalizeze filmele într-un timp scurt), se numără – pe lângă centrele de plasament şi azilurile de bătrâni – spitalele pentru persoane cu dizabilităţi psihice şi intelectuale. Filmul lui Răzvan Chirilă se încadrează în această categorie, deoarece cineastul documentarist a ales să-i aducă pe ecran pe pacienţii rezidenţi ai Centrul de Zi „Sf. Maria” din Cluj.

Dar să fim bine înțeleși: nu consider că alegerea unui asemenea subiect este condamnabilă. Doar atunci când regizorul filmului se foloseşte de persoanele cu handicap neuropsihic, prezentându-i ca pe nişte freaks (ceea ce mă duce imediat cu gândul la filmul clasic al lui Tod Browning, unul dintre pionierii horrorului) pentru a le satisface nevoia de circ (fără pâine) a spectatorilor, poziţia sa devine reprobabilă. Există destule asemenea exemple, însă, din fericire, Dincolo nu se numără printre ele.

Răzvan Chirilă ne invită (pe noi, cei de dincoace de zidurile Centrului) în lumea pacienților (sugestiv, filmul se deschide cu sunetul unui clopoțel, utilizat „dincolo” pe post de toacă, cu scopul de a anunţa începutul slujbei religioase, dar care pentru noi marchează pătrunderea într-un alt univers) şi ne îndeamnă să-i urmărim personajele atunci când ele îşi desfăşoară activităţile cotidiene, terapeutice sau comune (curăţenia, discuţiile amicale, prânzul, munca în atelier etc.), dar şi cele mai puţin obișnuite, culminând cu momentul lor de glorie – participarea la un spectacol muzical-coregrafic, răsplătit cu aplauzele unui public eterogen.

Regizorul şi-a structurat inteligent materialul filmat (şi adunat nu într-o zi, cum ar putea părea, ci de-a lungul câtorva luni): dacă în prima parte el construieşte un portret colectiv convingător, prin acumularea de detalii relevante și prin examinarea comportamentului pacienţilor în grup, în a doua îşi individualizează personajele, prin declarațiile acestora (filmul nu este un documentar observațional pur, căci uneori întrebările cineastului sunt evidente) şi prin surprinderea îndeletnicirilor specifice fiecăruia. în cele doar 20 de minute ale sale, filmul are şi momente emoționante (în primul rând finalul), dar şi amuzante (neforţate), cum sunt acelea în care bărbații povestesc cum s-au întâlnit cu iepurașul şi cum aproape au dat gata mâncarea întregii familii, iar tinerele ne dovedesc că popularitatea lui Hannah Montana nu cunoaşte ziduri.

Fără doar şi poate, Răzvan Chirilă s-a atașat de pacienţii Centrului, ceea ce i-a înlesnit comunicarea cu ei, şi, abordându-i cu onestitate (nu doar recurgând la meşteşugul, bine însușit, al decupajului şi ritmului), i-a transformat în nişte personaje atașante (dar nicidecum exotice). La urma urmelor, cei de dincolo nu sunt prea diferiţi de noi, cei de dincoace.

Titlu radiodocumentrar