Interviu Teodora Tudose

10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…

Docuart mi-a făcut invitația de scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.

Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.

Pe Teodora Tudose am întâlnit-o în cadrul unui atelier de scriere creativă pe care îl coordonam în cadrul proiectului Venus iese din Retrograd, iar la foarte scurt timp i-am propus să se alăture ca interpretă în spectacolul Abuz.exe, pe care urma să-l creem.

Devenirea

Celina Nițu – Bună, Teodora! Mulțumesc că ai acceptat invitația! Începem cu portretul robot. Cine este Teo sau Teodora Tudose?
Teodora Tudose – Sunt coregraf și performer, iar principala mea activitate se desfășoară în sectorul independent al dansului contemporan și al artelor spectacolului. Am 25 de ani, am absolvit licența și masterul în Artă Coregrafică în cadrul U.N.A.T.C. „I. L. Caragiale” și de atunci mă țin de drumul meu în dans.

C. N. – Spune-ne cum a început călătoria ta artistică. La ce vârstă ai știut că pasiunea pentru dans prinde rădăcini și cum a fost parcursul tău până în prezent (formal și/sau nonformal)?
T.T. – A început foarte târziu, în liceu. Am studiat filologia la Colegiul Național „Unirea” din Focșani, fără vreun fel de pregătire vocațională timpurie și fără informații reale asupra domeniului. Eram într-o trupă de teatru și de acolo am descoperit dansul contemporan. După participarea la Ideo Ideis am aflat de secția de Coregrafie, pe la final de clasa 10-a. Tot atunci am început să fac balet, la nivel de hobby.

Teodora de la 16 ani avea speranțe foarte mari și șanse de reușită foarte mici. Am ajuns intuitiv pe drumul ăsta și tot intuitiv am avut forță să-l parcurg. Nu am fost încurajată și nici nu am fost luată în serios. Și asta m-a motivat teribil. Eram fata cu dansul și atât. Și cu toate că nici eu nu credeam până la capăt, simțeam că dansul e ceva ce trece dincolo de mine și încă simt asta. Îmi eram datoare mie, în primul rând, să încerc.

Și-apoi am intrat la Coregrafie. Concret, abia la 18 ani a început real călătoria mea profesională. Și-a fost o luptă cu mine, pentru că a trebuit să trag de două ori mai mult ca să recuperez. Apoi a fost o luptă cu mine și cu ceilalți, cu ce am de demonstrat, că merit să fiu aici. Abia la final de master, m-am întors la dans pentru dans, nu pentru ce am eu să demonstrez prin dans. Și de-atunci au început să se miște lucrurile cu „Iubește-mă cinci minute” și „Trebuie să vorbim”, spectacolele care mi-au marcat debutul și care încă se dansează.

La 25 de ani, după 7 ani de pregătire profesională și activitate în domeniu, simt că dansez și creez, pentru că asta îmi dă sens, pentru că ăsta mi-e drumul.

C.N. – În viziunea ta, ce este un artist? Ce îl diferențiază de ceilalți oameni? Există anumite calități specifice pentru un dansator sau coregraf?
T.T. – Pentru mine, un artist este un creator, iar ce cred eu că îl face diferit ține de modul de a simți și de a vedea viața, de a percepe imaginile, muzica, spațiul, pe sine însuși. Cred că un artistul are o sensibilitate mai mare la ce se întâmplă în jurul lui, este mai prezent în lumea din care face parte și o poate vedea dincolo de materialitatea ei. Și cred că el știe asta înăuntrul lui. Știe că este altfel. Că simte lucrurile diferit, într-o manieră mai abstractă și mai aproape de spiritual. Ca și dansator/ coregraf, pentru mine calitățile specifice se reflectă în corp și în modul lui de reacție. Sunt micro reacții senzoriale, musculare, gastro-intestinale ce țin de inteligența corpului pe care le resimt în anumite situații și contexte. Din postura de dansator/coregraf cred că am o relație mai bună cu corpul meu, pentru că este principalul instrument de creație, iar asta mă face să îi acord mai multă grijă și atenție, să țin cont de limite și să merg cu el, nu împotriva lui.

C.N. – Cât de importante sunt modelele, mentorii pentru un artist emergent și de ce? Cum ar trebui să fie un mentor ideal, din perspectiva ta?
T.T. – Consider că a avea un mentor este diferit de a avea un model. Ambele sunt importante, îți pot oferi direcție, inspirație, sentimentul de apartenență și motivație. Însă, pentru mine, relația cu un mentor mi se pare mult mai valoroasă, fiindcă este mai personală și mai profundă. Poți urmări un model și de la distanță. Însă un mentor îți este îndrumătorul pe care ți-l alegi, pentru că te inspiră valorile, credințele și practicile lui. Și impactul pe care îl are un mentor asupra dezvoltării tale ca artist este mai puternic decât cel al unui model.

Din perspectiva mea, mentorul ideal crede în tine, când tu nu ai puterea s-o faci. Și consider că are capacitatea de a te îndruma spre a-ți găsi propria viziune, chiar și atunci când este diferită de viziunea lui.

C.N. – Pornind de la ideea că devenim asemenea lucrurilor cu care ne hrănim, ce cărți, artiști (din orice domeniu sau epocă) te-au influențat și continuă să o facă? Și ce muzică ascultă un coregraf?
T.T. – Primele cărți care îmi vin în minte, fiindcă mi-au schimbat fundamental perspectiva sunt „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu, „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt și „Cele 8 reguli ale iubirii” de Jay Shetty. M-au făcut să mă înțeleg mai bine și să privesc lumea din jur mai profund. Ar mai fi și „Procesul” lui Kafka, al cărui absurd îl simt prea des în jur.

Artiștii pe care îi admir, care mă inspiră și care îmi trec amestecat prin gând sunt Leila Ka, Crystal Pite, Constantin Brâncuși, Pina Bausch, Claude Monet, Lana del Rey, Christian Dior…

Coregrafa din mine ascultă mai multe genuri de muzică. În funcție de ce simt, ascult soft rock, pop, muzică clasică, latino, folclor, country, soundtrack-uri de film… Mă inspiră Keaton Henson. Mă energizează Beyonce, Black Eyed Peas și Lady Gaga. Mă sensibilizează Adele. Mă conectează cu mine Kings of Leon. Mă fac melancolică Radiohead. Mă transcend pe muzica lui Gabriel Kirmaier și a Sarei Mitrofan. Și lista continuă.

Universul tematic

C. N. – Știu că pe lângă dans tu și scrii. Cum a început pasiunea asta și care sunt temele recurente în munca ta? Există unele care te preocupă în mod special acum? Ce ai dori să explorezi pe viitor?
T.T. – Mereu am avut exercițiul scrisului sub o formă sau alta. Mă exprim mai bine în scris decât verbal. A devenit mai serios în pandemie, când dansul nu mai era suficient pentru a-mi exprima stările. Am început cu niște poezii puerile și jenante pe care sper că am reușit să le șterg de pe platformele sociale. Și am continuat până au devenit…mai puțin puerile și mai puțin jenante.

În general, explorez scrierea poetică. De anul trecut, explorez și scrierea dramatică, având oportunitatea de a participa la workshop-ul lui Mimi Brănescu, unde am reușit să scriu prima mea piesă de teatru, „Cu toată dragostea la distanță”.

Temele pe care le-am abordat până acum în scris țin de relații, de universul familial, de raportarea la societate, de incertitudinea viitorului, căutarea sinelui, a partenerului de viață. Sunt gânduri și întrebări legate de istoricul și existența sufletului meu raportate la viața pe care o trăiesc.

Acum mă preocupă tema feminității și calitatea de a fi femeie în societatea contemporană românească, fiindcă încep să simt pe pielea mea anumite preconcepții și așteptări sociale. Și vreau să explorez această direcție atât prin scris, cât și prin dans.

C. N. – Crezi că mediul din care provine un artist influențează temele abordate? Cum este în cazul tău? Când devii conștient, ca artist, de bagajul pe care îl porți cu tine?
T.T. – Categoric. Și consider că mediul de proveniență rămâne adânc întipărit în fibra noastră, chiar și după ce l-am depășit.

Mereu mi-am ales teme personale, din universul meu cunoscut, pe care apoi să le fac generale, să le aduc mai aproape de ceilalți. Simt că pentru a crea ceva calitativ, e nevoie să pornesc de la ceva al meu care mă arde, care mă doare. Și procesul de creație îmi permite să mă vindec. Și descoper des că publicul rezonează cu adevărul meu.

Legat de bagajul pe care îl porți cu tine, cred că devii conștient de el când îți vine ideea pentru un proiect/spectacol/produs artistic, când vrei să vorbești despre o temă anume cu care ai rezonat. Și când cauți resortul interior pentru tema respectivă, ai mai multă obiectivitate și capacitate de înțelegere mai profundă.

C.N. – Cum influențează întâlnirea cu alți artiști propriul univers tematic? Poți să spui despre tine că te îndrepți către o zona de pluridisciplinaritate?
T.T. – Mă inspiră discuțiile cu alți artiști, mai ales colegi. Mă fac să mă gândesc cum aș aborda eu o anumită temă. Există o anumită doză de competiție pozitivă, în sensul în care admiri munca celuilalt și îi observi amprenta, iar asta te inspiră și pe tine să creezi, te motivează. Cel mai mult îmi place când mă duc să văd un spectacol de dans și plec de acolo cu chef să dansez și eu, cu furnicături în corp. Pentru că atunci când te bucuri de o experiență, vrei să împărtășești și tu, la rândul tău.

Nu îmi propun în mod conștient pluridisciplinaritatea, dar nici nu cred că aș avea cum s-o evit. Tendința actuală împinge spre fuzionarea cât mai multor arte și metodologii. Și într-un fel, devii condiționat, pentru că este un factor important în momentul în care scrii un proiect pentru finanțare. În fiecare proces de creație, încerc să mențin o direcție bazată pe autentic și necesar.

C.N. – Vorbește-ne despre ultimele tale proiecte. Care e diferența dintre spectacolele create de tine sau cele în care doar interpretezi?
T.T. – Ultimele proiecte au fost axate atât pe dans, cât și pe teatru și scriere. Am avut oportunitatea de a lucra pe alte arii decât cele obișnuite. Și am avut o perioadă în care îmi puneam întrebări. Nu înțelegeam de ce am fost selectată într-un proiect de dans din postura de dramaturg și nu de dansator. La fel și când eram în ipostaza de actriță. „Sunt suficient de bună în toate rolurile astea?”. Îmi puneam la îndoială și calitatea de dansator. Apoi am înțeles că am fost văzută de ceilalți în ipostaze în care eu nu m-am văzut inițial, fiindcă au avut încredere în mine, în munca mea. Și m-am bucurat de fiecare experiență.

Diferența dintre spectacolele mele și cele în care doar interpretez ține de un anume confort emoțional ce vine din poziția de control. Când lucrez la unul din proiectele mele, am confortul că dacă ceva nu-mi iese, nu dezamăgesc pe nimeni altcineva. „Am încercat, nu mi-a ieșit”. Dar în alte spectacole, pun o presiune foarte mare pe mine ca interpret decât pe mine ca și coregraf, presiune care vine de la Teodora de la 18 ani care trebuia să demonstreze că merită să fie acolo. Acum îmi reamintesc că nu mai am nimic de demonstrat și treptat, îmi schimb și atitudinea.

C.N. – S-au modificat preocupările tale de la începutul carierei tale de coregrafă până acum?
T.T. – Nu simt că mi s-au schimbat preocupările în sine, cât modul în care le abordez. Până acum simt că am fost oarecum „cuminte”, cu grijă față de cum vor fi percepute spectacolele din exterior, cu grijă față de eticheta de coregrafă. Acum simt nevoia să experimentez, să țin cont de propria părere și să nu mai urmez reguli. Simt nevoia să sparg logica, să fac lucruri doar pentru că simt să le fac și să îmi acord libertate totală de creație, fără justificare logică a procesului .Sunt foarte curioasă ce va ieși.

Misiunea artistului/responsabilitatea

C.N. – Probabil că misiunea are legătură cu definiția pe care fiecare o oferă ideii de artist. Tu cum te raportezi la asta? Simți că ai o misiune artistică și, dacă da, cum o formulezi?
T.T. – Simt că ceea ce creez este menit să stârnească empatie în oameni. Cred sincer că „misiunea mea artistică” este să-i fac pe oameni să simtă, să se emoționeze și să se regăsească. Asta caut și din postura de spectator. Bineînțeles, nu pot și nici nu îmi propun să ajung la toți oamenii. Fiecare artist are publicul lui. Și am încredere că publicul meu mă va găsi.

C.N. – Ce înseamnă pentru tine etica muncii în domeniul dansului și coregrafiei? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale? Ai trece peste orice pentru a crea sau sunt lucruri care te-ar face să spui stop?
T.T. – Comunicarea sinceră, respectuoasă și eficientă este un factor important pe care îl am în vedere. De asemenea, pentru o bună desfășurare a proiectului, mi se pare vitală comunicarea și planificarea programului din timp, ținând cont de fiecare om din echipă. Principiile pe care le am în vedere țin de respect reciproc, seriozitate, eficiență, spirit de echipă și colaborare, empatie.

Consider că înainte de orice produs artistic, omul din spatele lui este mai important. Sănătatea fizică și mentală sunt prioritare. Posibilitățile de creație sunt infinite, nu și limitele umane.

C.N. – Ce înseamnă pentru tine să fii o artistă responsabilă?
T.T. – Să fiu conștientă de poziția de putere și de vulnerabilitate pe care o pot avea. Mi se pare important să nu emit concluzii sau păreri absolute prin spectacolele mele. Dacă abordez un subiect, cel mai probabil am o opinie despre el și am varianta mea de poveste, dar sunt conștientă că nu e la fel pentru toată lumea. Și nici nu trebuie. Consider că fiecare are partea lui de adevăr. Și mi se pare foarte important ca artistul să nu caute să-și impună credințele sau adevărul lui, ci să caute să stârnească întrebări în spectator, să-l facă să se gândească la subiectul propus și să-și găsească la rândul său, propriul adevăr.

C.N. – Cum apar ideile pentru un spectacol coregrafic? Ce mijloace artistice îmbini atunci când pregătești un proiect personal?
T.T. – Înainte să dorm sau când sunt într-un vehicul în mișcare și privesc pe fereastră. Cele mai multe idei îmi vin când sunt în stare de reflecție.

Nu am o rețetă a mijloacelor artistice pe care le îmbin. Am un proces intuitiv, fiecare proiect vine cu nevoile lui. Îmi place să integrez text (înregistrat sau live) în spectacolele mele, dar doar dacă este necesar. Am observat că am o tendință de a folosi elemente scenografice ce conțin și produc lumină (lanterne, lămpi, becuri etc.), dar nu îmi propun, se întâmplă în proces.

C.N. – Ce model de coregraf promovezi în practica ta? “Mână de fier” sau “omoară-i cu blândețe”? Care dintre cele două abordări face lucrurile să se întâmple mai bine?
T.T. – Niciuna, cel puțin nu în cazul meu. Îmi aleg oameni în care am încredere, care cred în mine și în viziunea mea și care vor să lucreze cu mine, la rândul lor. Sunt sinceră în comunicare. Când știu ce vreau, comunic. Când nu știu ce vreau, comunic. Când nu se comunică, subliniez asta. Sunt conștientă de postura de lider și de deciziile ferme pe care e nevoie să le iau, dar nu simt că adopt niciuna din atitudinile de mai sus.

În contextul în care sunt atașată unei echipe deja formate, fac tot ce pot să mă pliez pe necesitățile proiectului, ținând cont și de valorile mele.

Critica socială

C.N. – Cu toții ne dorim să trăim într-o societate ideală. Dacă ar fi să alegi, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești? Dar pe plan global?
T.T. – Lipsă de interes pentru educație, sănătate și incluziune socială.

Consumerism excesiv, rasismul, sclavia modernă.

C.N. – Își găsesc tinerii dansatori și coregrafi ușor locul în sistem? Ai terminat școala de curând, cum se vede asta din generația ta? Ce cred colegii tăi? Ce opțiuni aveți?
T.T. – Ți-l găsești dacă ți-l faci. Fie scrii proiecte, fie predai, fie te asociezi unei echipe cu care să lucrezi. Dar de regulă, pentru a te putea întreține doar din dans, se întâmplă toate în același timp. Nu există o structură care să ne integreze după facultate. Sunt foarte puține instituții în care te poți angaja ca dansator/ coregraf, iar specificul lor sunt fie pe dans clasic, teatru de revistă sau teatru de copii. Și nici acolo nu e o situație ideală. Cei mai mulți care activează în dansul contemporan lucrează în independent, iar munca pe care o depun depășește cu mult atribuțiile unui coregraf. Ajungi să faci management, producție, PR, contabilitate, curățenie…dar ajungi să evoluezi foarte mult personal și profesional. Unii au și alte job-uri, unii reușesc să se întrețină doar din asta, dar nu există o situație ideală pentru niciunul dintre noi.

C.N. – Referitor la recentele discuții despre abuzuri în mediul universitar și profesional, care crezi că ar fi pașii necesari pentru a crea un mediu mai sănătos?
T.T. – Nu știu cât sunt în măsură să explorez subiectul. Cred, însă, că ar trebui să existe campanii de informare în fiecare grup studenți-profesori legate de ce înseamnă, cum arată abuzul în mediul universitar și ce măsuri se pot lua. E necesară acordarea unei importanțe mult mai mari asupra procesului de evaluare psihopedagogică a profesorului. Și cred că e necesară o schimbare de atitudine la nivel de conducere, în care principalul demers să fie pe problema abuzului în sine, nu ascunderea lui după ce a fost tolerat.

C.N. – Există suficiente concursuri pentru dansatori și coregrafi în instituțiile de stat? Dar transparență în ceea ce privește aceste concursuri?
T.T. – Dacă vorbim de posturi de angajare, din punctul meu de vedere, nu. Și de cele mai multe ori trebuie să te recomande sau să te informeze cineva din interior. Dacă vorbim de castinguri, unele sunt transparente, altele, nu. Dar când se dă un casting pentru dansatori (la care au început să participe și actori, deci crește și mai mult concurența), cam toată lumea află de el, tocmai pentru că sunt prea puține.

C.N. – Ai simțit vreodată presiune sau o limitare a libertății artistice din cauza unor dinamici de putere? Cum crezi că influențează abuzul de putere creativitatea și exprimarea autentică?
T.T. – Da. De cele mai multe din postura de dansator/interpret, fiindcă acolo mă subordonam viziunii artistice a altcuiva. Când nu te poți exprima liber, se creează o tensiune care te consumă și îți mănâncă energie. Atenția deviază de la procesul artistic. În același timp, am învățat niște lecții, am învățat să mă uit la acțiunile oamenilor, nu la cum spun că vor să acționeze.