Mihai Grecea: E parte dintr-un proiect mai larg dedicat noilor minorități care trăiesc în București. Proiectul lua în calcul 8 dintre ele care ieșeau dintr-un studiu sociologic care s-a făcut pe populația Bucureștiului, deci naționalitățile erau impuse. Fundația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană împreună cu o agenție de publicitate a demarat acest proiect, iar la un moment dat în cadrul acestuia era nevoie de un material video care cumva să dubleze cercetarea sociologică prin care urmau să dețină niște date științifice, voiau să dea cumva un chip oamenilor din spatele cifrelor. Așadari, aveau nevoie de câteva portrete făcute unor personaje emblematice sau nu… reprezentative, să spunem, pentru personalitățile astea care trăiesc în București. M-au întrebat: “vrei să faci asta?”. Mi s-a părut foarte interesant proiectul și din primul moment m-am gândit că merge făcut ca un film cu o miză puțin mai mare, tema fiind foarte interesantă. Am început să studiez pornind de la un script pe care l-au avut ei, un script care conținea niște arii tematice obligatorii care să fie incluse în discuțiile cu personajele. Asta e versiunea lungă, ea trebuia să fie un film de 20 de minute și le-am spus colegilor că având 8 personaje în 20 de minute nu putem vorbi de poveste, de feeling, de nimic.

E o simbioză între un documentar și un film care are un scop. Am tot rulat niște propuneri, am avut niște discuții cu unii dintre ei, nu au vrut să se expună pentru că te vulnerabilizezi în momentul în care începi să îți povestești viața într-o țară nouă.

Au avut un feeling bun când s-au văzut pe ecran, ceea ce e îmbucurător. Pentru un regizor e întotdeauna un risc la prima vizionare și stai așa cu emoții foarte mari.

Eu am vrut să am o discuție cu ei în limba română fiindcă am considerat că au o cunoaștere mai profundă a orașului și o legătură mai profundă cu orașul în momentul în care vorbesc limba, altfel ar fi fost totul epidermic.

Sunt sunetele profesiilor pe care le desfășoară pentru că în film coloana sonoră mixează și sunete din spațiile în care își desfășoară activitatea aici în București. Toate astea creează o amprentă sonoră, să zicem.

Producția a început în septembrie 2015, pe vremea asta (octombrie) și s-a încheiat la sfărșit de martie după toate întâmplările din Colectiv. Era gândit inițial să fie gata în decembrie, nu s-a putut. În perioada de spitalizare au fost mai mulți prieteni din zona filmului care m-au ajutat puțin. Au fost direcționate o parte dintre filmări de mine, de pe patul de spital, cumva. Adi Iurchevici, Remus Achim, Ștefan Dan, ei au contribuit destul de semnificativ la partea asta. După ce am ieșit din spital am continuat filmările și am reușit să îl montez prin februarie, martie.

Mi-ar fi plăcut să folosesc mai mult din materialul observațional pe care l-am filmat și care era foarte debalansat. Am filmat foarte mult înainte de Colectiv cu anumite personaje și cu celelalte nu am mai putut filma observațional. Și atunci a trebuit să regândesc gramatica filmului. Provocarea a fost să fac un film cu talking heads care să te țină 80 de minute și asta nu e ușor. Aș mai fi tăiat puțin din el, deși consider că sunt interesante toate poveștile lor, dar l-aș fi scurtat puțin. Însă e un film are a avut caracter utilitar și acolo era important să aibă toate ariile tematice de care vorbeam.

(Despre proiecția din cadrul Docuart Fest)

Am văzut fețe bucuroase în sală, mă surprinde într-un fel.