După debutul cu Constantin și Elena (premiat în 2008 la IDFA), regizorul Andrei Dăscălescu s-a întors la Amsterdam anul trecut cu Planeta Petrila, un documentar despre închiderea Minei Petrila. Povestea este spusă din perspectiva artisului Ion Barbu, care încearcă să salveze patrimoniul industrial prin reconvertirea în spații muzeale și creative, și a minerului Cătălin Cenușă, liderul ultimului grup de mineri care mai activează în această mină.

Filmul va avea premiera pe 4 iunie chiar în Petrila, apoi merge la TIFF și la Pelicam, în Deltă, și va fi proiectat într-o Caravană al cărei traseu va include mai multe localități miniere din țară. Andrei Dăscălescu ne spune în interviul de mai jos când va avea loc premiera filmului în cinematografe, cum a fost la IDFA, cum a reușit să facă acest documentar și de ce se închid minele în România.

– Ai fost pentru a doua oară în carieră la IDFA, care e un Cannes al documentarelor. Presupun că e o performanță pentru un documentarist român.

– Da 🙂 Înainte de Constantin și Elena eu am mers la IDFA în timpul producției și încă de atunci mi-am dorit ca premiera acelui film să aibă loc la Amsterdam, pentru că într-adevăr e un festival foarte mare și bine organizat, bine văzut, foarte vizitat – toate proiecțiile sunt sold out, și cumva am rămas cu impresia asta și mi-am dorit ca și al doilea film să aibă premiera tot acolo. Apoi câțiva ani am lipsit, iar în ultimii doi ani, înainte de premiera de anul trecut cu Planeta Petrila, am revenit doar pentru a urmări filme, am fost ca spectator și mă bucur că am ajuns acolo și cu cel de-al doilea film.

– Pe parcursul anilor ai reușit să menții anumite contacte cu cei de-acolo? Contează acest lucru la IDFA?

– Nu pot să zic că nu contează, dar eu unul n-am păstrat legătura. După ce am cîștigat un premiu cu Constantin și Elena la IDFA, am fost în juriu anul următor, dar asta a fost tot. Probabil că în momentul în care programatorii festivalului au văzut numele meu anul trecut, m-au recunoscut. Dar în afară de asta s-a întâmplat un lucru care e posibil să fi fost o premiză bună – noi am pitch-uit proiectul Planeta Petrila la Praga, la East Doc Platform și acolo am câștigat premiul oferit de IDFA pentru cel mai bun pitch. Premiul consta în faptul că noi puteam pitch-ui mai departe la Forum-ul IDFA, doar că eu m-am ambiționat să termin filmul până atunci și practic nu am mai beneficiat de premiu, dar am trimis filmul la Amsterdam.

– Având în vedere nivelul de vizibiltate de care se bucură IDFA, există acolo un market la fel de important cum e la Cannes, astfel încât o selecție în competiție să-ți ofere șanse mari ca filmul să fie cumpărat & distribuit?

– Da, există o secțiune care se numește Forum, unde se pitch-uiesc proiecte și care e cel mai mare eveniment de acest fel din lume, și mai există și secțiunea Docs for Sale care e un market propriu-zis. Acum depinde de proiect, eu anul acesta am simțit cumva că hot topics sunt refugiații, Siria, ISIS șamd, și nu am simțit neapărat că Planeta Petrila a fost propulsat în vreun fel de selecția la IDFA. Dar acolo am avut 5 proiecții care toate au fost pline, după premieră am fost pe locul 5 în topul preferințelor publicului (topul ia în considerare toate filmele din competiție, dar și din afara competiției), deci pot să spun că am fost pe locul 5 din aproape 300 de filme după momentul premierei, iar la finalul festivalului eram pe locul 9. Deci în Top 10, ceea ce pentru mine e o mare realizare faptul că am confirmarea publicului, pentru că mi-am dorit-o – nu am vrut să fac un film ermetic sau pentru un public specializat. Am vrut să fac un film de public și se pare că am reușit.

– În general, la astfel de festivaluri importante, pentru tine contează mai mult networking-ul sau posibilitatea câștigării unui premiu care ți-ar face filmul mai ușor de distribuit/circulat și eventual înlesnirea unei producții ulterioare?

– La orice festival aș fi, cel mai mult îmi doresc să câștig un Premiu al Publicului, care ar fi confirmarea că am reușit ce mi-am propus. În ceea ce privește networking-ul poate că în momentul când am făcut Constantin și Elena eram ceva mai activ în sensul acesta, acum am lucrat cu un producător și am lăsat acest aspect în zona ei de atribuții. E vorba de Anamaria Antoci, cu care am colaborat nemaipomenit, doar că și pentru ea a fost primul documentar și poate că i-a fost puțin mai greu să se adapteze de la ficțiune la documentar, sunt alte festivaluri, sunt alți oameni, sunt alte nume – de la televiziuni până la sales agents.

– Cum a ajuns Anamaria Antoci în proiect?

– Eu i-am propus, mi-am dorit să lucrez cu un producător tânăr, să învățăm împreună. De asemenea mi-am dorit ca filmul să fie produs de compania mea, pe care am înființat-o când am făcut Constantin și Elena, e vorba de FilmLab, care a apărut în 2007. Deci am vrut să am un producător pe care să-l angajez eu, nu invers, și practic mi-am angajat un șef 🙂

La Amsterdam a fost interesant pentru că am mers cu personajele, adică atât cu Ion Barbu, artistul, cât și cu Cătălin Cenușă, minerul. Acesta din urmă nu mai ieșise niciodată din țară, cu siguranță nu mai zburase niciodată și nu i-a plăcut absolut deloc, a zis că preferă subteranul, acolo știe ce are deasupra, pe când în avion nu știi ce ai dedesubt. Au participat amândoi la trei dintre proiecții, au stat și la Q&A-uri.

– Au avut și interviuri cu presa?

– Mai puțin asta, pentru că nu am avut angajat un publicist. Din cauza asta am simțit puțin că am fost într-un con de umbră, ca să zic așa, dar a fost suplinit de reacția publicului.

– După un documentar despre bunicii tăi și unul despre proiectul Tășuleasa, ajungi la Ion Barbu și Petrila – există vreun pattern mai puțin vizibil în subiectele pe care le alegi pentru filme?

– Proiectul despre Tășuleasa se numește Un film fain și e un mediumetraj care e cumva la granița dintre documentar artistic și un film de prezentare. S-ar putea spune că e un “documentar artistic de prezentare” sau “un film de prezentare făcut într-un mod foarte creativ”. Oricum ar fi, eu consider că Planeta Petrila e al doilea meu film, fie că vorbim de lungmetraje, fie documentare pur artistice.

Nu există însă un pattern și chiar mi-am dorit ca al doilea film să fie foarte diferit. Au mai fost de-alungul anilor câteva proiecte pe care le-am început dar le-am abandonat. Chiar am fost la un moment dat și în concursul de scenarii HBO la TIFF cu un proiect pe care l-am abandonat după aceea. Am fost în căutări până m-am convins că Planeta Petrila e ceea ce vreau să fac și să fie al doilea meu film.

– Ce trebuie să se întâmple, pentru tine, ca să poți duce până la capăt o poveste/un proiect?

– Cred că e ca într-o relație, poți să cauți argumentele logice, dar e pur o chestie de potrivire, de sentiment, ca și în iubire. Dacă eu nu sunt pasionat 100% de subiect nu am cum să fac ceva care să intereseze pe cineva. Știu că nu așa se lucrează în lumea profesionistă, că de obicei documentarele se fac mai des, nu o dată la 8 ani cum am făcut eu și că e un business, dar pentru mine – și poate că la un moment dat o să intru și eu în ritmul și în lumea asta – însă în acest moment, la primele două filme, trebuie să fiu eu 100% implicat ca să transmit o stare, un sentiment, spectatorului. Dacă aș face un film pe un subiect dat care nu-mi spune nimic, nu cred că ar avea vreo valoare.

– În cazul Planetei Petrila – ce te-a determinat sa faci acest documentar? Îl știai pe Ion Barbu dinainte?

– Da, îl știam pe Ion Barbu chiar din filmul despre Tășuleasa Social, mi s-a părut un personaj foarte carismatic și foarte interesant, mi-a plăcut și arta lui – deși am avut tot timpul problema asta că e greu de tradus și practic greu de înțeles de către străini – și povestea foarte multe despre Petrila, unde eu nu fusesem niciodată. Ulterior, prin 2013, mă aflam întâmplător în zonă și i-am făcut o vizită. Era de Paște și am ajuns să-mi petrec Paștele la Petrila pentru că avusesem o filmare în zona Târgu Jiu și mi-am dat seama că sunt prea departe de Piatra Neamț unde m-aș duce în mod normal de Paște și nu aveam chef să conduc atâta și așa am rămas la Petrila. Chiar în săptămâna de după Paște urma un workshop inițiat de Ion Barbu și organizat de Ordinul Arhitecților, cu studenți la arhitectură, inclusiv câțiva străini (francezi, belgieni), pentru a măsura, fotografia și vedea ce se poate face cu clădirile de la Mina Petrila și de a le propune diverse forme de conversie astfel încât ele să nu fie demolate. Asta se întâmpla la puțin timp după ce s-a aflat că Mina Petrila se va închide în 2015 și că perimetrul va fi “ecologizat”, cum se spune în mod oficial – asta însemnând că acolo va fi un morman de moloz. Așa că am rămas să filmez acest workshop, cumva mai mult dintr-o pornire activistă, nu voiam în acel moment să fac un documentar, ci să ajut cauza făcând un mini-filmuleț despre. După acea săptămână am tot revenit când mai făcea Ion Barbu câte ceva, mă fascina și mina în sine – clădirile și faptul că încă se exploatează deși arăta a complex părăsit. La un moment dat am zis că ‘ok, ăsta va fi al doilea meu lungmetraj’.

– Reveneai când te suna Ion Barbu că se întâmplă ceva sau fără un program stabilit anterior?

– Primele dăți am mers când se întâmpla ceva, după care am ajuns să evit să merg atunci când se întâmpla ceva ca să mai surprind și un pic de viață normală. Dar cred că Ion Barbu e un showman și de fiecare dată când apăream cu camera îmi zicea ‘băi, am o idee nouă, hai să facem chestia asta’. De exemplu, a scris 100 de poezii pe lampioane, poezii românești, scrise cu mâna lui și a făcut un happening în care aceste 100 de lampioane au fost lansate din incinta Minei. Happening-ul s-a numit “Scrisori către Bunul Dumnezeu” și cumva, poate printr-o coincidență, sau poate că nu neapărat, ca un semnal, clădirea din fața căreia s-au lansat lampioanele a fost demolată la scurt timp după eveniment. La fel a vopsit o structură de beton cilindrică într-o replică la Andy Warhol, Campbell’s Soup Can, și a scris “Conservă”, cuvânt ce are două sensuri în limba română – conservă de alimente, dar și imperativul verbului ‘a conserva’, ceea ce era un mesaj activist de salvare a Minei Petrila – dar și acea clădire a fost demolată ulterior.

– Secvența demolării conservei din filmul tău este filmată de Ion Barbu?

– Da. Toate aceste demolări s-au făcut cumva mișelește, ‘noapte ca hoții’, că așa se poartă în România; nu neapărat noaptea în cazul Minei, dar în weekend, sau fără să știe altcineva în prealabil. Evident că orașul, cunoscându-l pe Ion Barbu, cum s-a întâmplat cu demolarea conservei, l-a anunțat imediat și momentul a fost filmat chiar de el cu iPhone-ul.

– Există vreun moment artistic din film – happening sau performance – care să fie influențat de tine sau sunt doar ideile lui?

– Există unul singur care-mi aparține 100% – este vorba de fanfara care cântă în fața Minei, peste râu. Dar există o explicație cumva inspirată tot de Barbu sau… poate că și filmul e puțin pestriț în comparație cu Constantin și Elena – e un haos de genuri, culoare și ritmuri. Stând în Petrila, într-o dimineață am auzit fanfara și am luat camera repede să văd cu ce ocazie se cântă. Era o înmormântare și așa am înțeles că în Petrila fanfara cântă cam la toate înmormântările. Chiar atunci am vorbit cu Andrei, tânărul conducător al fanfarei și am pus la cale o cântare tot ca un fel de înmormântare a Minei.

– Ideea ta a fost folosită ulterior și de Ion Barbu, în secvența dinspre finalul filmului?

– Nu, în principiu și el apela la fanfară de câte ori avea un eveniment și, într-adevăr, aceeași fanfară (nu sunt mai multe în zonă) a cântat și la acest trist eveniment care a fost înmormântarea Minei. Revenind, am împrumutat și eu din creativitatea lui (mai este momentul cu fata care cântă pe deal și care n-are nicio legătură cu arta lui Ion Barbu). Deci mi-am permis să fiu și eu mai creativ, deși în mod normal stilul meu e unul pur observațional, de fly on the wall și să stau timid cu ochii în cameră încercând să surprind ce se întâmplă acolo. Dar în acest film mi-am permis câteva ieșiri, ca să zic așa.

– Crezi că stilul observațional pe care l-ai ales i-a permis lui Ion Barbu să arate cât de creativ este? Dacă ai fi ales o manieră de reportaj TV, de exemplu, în care l-ai fi întrebat în mod direct diverse, poate că personalitatea lui artistică n-ar mai fi fost la fel de bine conturată? Cum te-ai decis care e cea mai bună modalitate de a aborda acest subiect?

– Eu am filmat și interviuri, ceea ce făcusem și la Constantin și Elena. Dacă acolo eram la început și am constatat că filmul curge mai frumos și e mai valoros fără interviuri, aici știam deja că îmi doresc ca povestea să fie spusă observațional, fără interviuri, dar le-am făcut totuși ca să le am ca back-up. Luam la un moment dat în considerare să fac melodii cu versuri care să spună povestea între secvențe mari, sau între capitolele filmului. Din fericire, am considerat la montaj că există un fir epic care se înțelege destul de bine fără ajutor. Acum, despre cum e perceput Ion Barbu, sincer cred că e perceput mai bine fără interviuri pentru că de obicei în interviuri e foarte pontos, deci e greu să scoți lucruri serioase de la el în momentul în care îi iei un interviu. Ceea ce se vede de altfel în secvența în care o echipă TVR îi ia un interviu lui Ion Barbu și m-a ajutat foarte mult că ei l-au vizitat și au făcut un reportaj acolo, intervievând ambele mele personaje pentru că astfel eu i-am filmat pe ei și am scăpat de o grijă cumva, pentru că se explică niște lucruri acolo. Dar eu cred că Ion Barbu ca personaj e mai adevărat când e filmat observațional.

– Având în vedere că Ion Barbu, cum zici, e mai pontos în interviuri, decizia de a nu pune astfel de secvențe în film ține cumva și de tonul pe care doreai ca documentarul să îl aibă?

– Nu, pentru mine e pur și simplu o alegere de stilistică. Mi-am dorit de la început să nu folosesc interviuri – așa văd eu documentarul și așa o să le fac și pe următoarele, acolo unde o să se poată. Acolo unde surprinzi acțiunile, viața, development-ul unei situații – dacă tu ești acolo să le filmezi, nu are rost să le și povestească cineva. Sigur, dacă făceam un reportaj, nu aș fi filmat 3 ani, ci poate doar o săptămână și Ion Barbu ar fi trebuit să-mi povestească despre ce evenimente s-au întâmplat și cum s-a luptat el pentru salvarea clădirilor. Dar atât timp cât vezi aceste evenimente în film, îl mai lași și pe spectator să-și imagineze detaliile.

– În momentul în care ai început filmările, îți era clar când le vei termina, în funcție de ce eveniment te-ai fi oprit? Presupun că aveai două posibilități – una în care se demolează tot și una în care unele clădiri sunt salvate iar eforturile celor din film dau roade.

– Sincer, până spre finalul filmărilor, am crezut că finalul documentarului va fi cu demolări. Din fericire, și chiar mă bucur foarte tare, nu doar ca activist ci și ca regizor, mă bucur că există un happy end, clădirile sunt salvate și se reușește clasificarea ca monumente de patrimoniu industrial, dar în realitate aș putea să menționez că tragedia din Colectiv a avut un rol, chiar și aici. Sunt atât de multe lucruri cumva bune, dacă pot să zic așa, care au venit din nenorocirea asta, printre ele fiind și faptul că au existat un Ministru al Culturii și un Ministru al Energiei, precum și alte autorități, cu care s-a putut discuta astfel încât să se salveze aceste clădiri. Dacă ar fi rămas Guvernul care era înainte de cel tehnocrat, cu siguranță finalul filmului & al poveștii ar fi fost altul.

– Senzația pe care am avut-o spre finalul filmului a fost că acesta e mai degrabă o monografie a Minei și mai puțin îl vedem pe Ion Barbu – trăirile lui, eforturile pe care le face etc.

– Da, să știi că, așa cum ziceam, Ion Barbu e un pic de showman și am avut discuțiile astea în post-producție, să-l facem mai uman. El e un om care se dedică 100% cauzei, dacă ești atent îl vezi că în anumite momente e mai supărat, mai descumpănit, în altele nu. Până la urmă e un film despre o luptă, n-am vrut să fac un portret de artist. E un documentar despre evoluția unei comunități, văzută prin două personaje. Unul care se trezește din somn și luptă pentru salvarea identității și istoriei zonei și unul care luptă pentru gașca lui de mineri. Deci în niciun caz n-am vrut să fie un portret al lui Ion Barbu. Am vrut să suprindem un exemplu pozitiv (așa cum s-a și dovedit a fi) de comunitate care vrea un lucru, se luptă cu autoritățile și obține acel lucru. Din punctul meu de vedere este un film cât se poate de activist.

– A propos de muzică, am văzut pe generic că unele piese care par să fie originale sunt compuse de Jurjak. Sunt făcute special pentru film sau e vreun alt proiect al lui Ion Barbu?

– Nu, muzica din film este făcută special pentru film, iar unele piese sunt mai vechi, dar se potrivesc foarte bine cu acțiunea filmului. Jurjak are mai multe piese, cred că una sau două sunt pe albumul lui, iar celelalte sunt făcute special pentru film – principala fiind Imnul minerului care e pe generic. Pentru asta i-am trimis pur și simplu versurile Imnului, care e un cântec tradițional mineresc (din câte am săpat originile lui sunt în Polonia, deci a fost tradus), dar nu există un autor identificabil, face parte din folclor. I-am trimis versurile și în câteva ore mi-a trimis înapoi varianta care apare și în film. Urma să refacem piesa pentru generic, dar mi s-a părut că se potrivește foarte bine așa ca schiță cum e varianta aceasta, mai minimalistă – doar cu o voce și o chitară – poate dacă ar fi refăcut piesa cu toată formația și mult mai multă muncă nu s-ar mai fi potrivit la fel de bine cu ‘mizerabilismul’ din Petrila și cu filmul.

– Cum ai reușit să gestionezi bugetul pentru film: ai avut un buget inițial de la care ai pornit sau l-ai completat pe parcurs?

– Am marele noroc că știu să fac cam de toate și având propriul echipament am mers să filmez în primii ani pe banii mei, cu echipamentul meu și munca mea. Când au început discuțiile cu HBO am atașat proiectului și un producător, pe Anamaria Antoci, care apoi s-a ocupat și de obținerea finanțării de la CNC și a preluat totodată și discuțiile cu HBO. Practic, finanțarea a venit într-o fază destul de avansată a proiectului. Asta a fost o problemă, evident, pentru că nu au existat bani pentru o mare parte din producție, dar cumva am rezolvat o mare parte din această problemă pentru că am lucrat singur. Dacă ar fi trebuit să am o echipă cu care să lucrez și care să trebuiasă plătită ar fi fost mult mai dificil. Desigur, după ce au apărut finanțările am început să merg și cu echipă și cu echipament închiriat și am făcut lucrurile puțin mai complexe și de calitate. Dar în final, la montaj au rămas multe dintre lucrurile pe care le-am filmat chiar și în prima zi, în mai 2013. Deci n-a contat atât de mult.

– În momentul când ai ajuns la montaj, finanțările erau deja obținute?

– Da, practic o mare parte din buget a fost cheltuită în post-producție și sper că se vede acest lucru. Avem un montaj destul de bun zic eu, făcut de Foarfeca Studio (Mircea Olteanu, Ștefan Pârlog) și cu mine – deși am terminat Facultatea de Montaj, mi-am dorit ochi proaspeți pentru acest proiect și am apelat la Foarfeca și cred că au făcut o treabă foarte bună. Am făcut sunetul 5.1 la SmartSound Studios cu Dan Ștefan Rucăreanu și Ioan Filip, ceea ce nu se face de obicei la filmul documentar, dar noi practic am construit o ambianță pe fiecare secvență – în mină auzi tot felul de lucruri în boxele din spate, mai cade câte o pietricică; nu sunt foarte bombastice, dar se aud bine. E un documentar care zic eu că arată și sună bine.

– Cu un astfel de sunet presupun că te gândești și la o anumită exploatare a filmului în săli de cinema.

– Da, filmul va fi lansat în cinematografe în 23 iunie, va fi distribuit de Transilvania Film. Va ajunge în cele câteva cinematografe care mai sunt în țară în afara multiplexurilor și pe lângă distribuția clasică în cinematografe voi face și o Caravană – îmi doresc să proiectez filmul în orașe industriale din Valea Jiului dar nu numai, vom organiza evenimente pentru comunitățile care cred eu că ar avea ceva de învățat din acest film. Ca să-ți dau un exemplu, Mina Lupeni care are cel mai important trecut din toate minele, au fost acolo 2 greve care s-au terminat cu vărsare de sânge, una în 1929 și una în ‘77. La prima a fost o răscoală împotriva guvernului țărănist de atunci, iar apoi împotriva comunismului – ceea ce nu s-a mai întâmplat în alte zone pentru că știm, în acea perioadă nu existau greve. Acolo a existat și o vizită în persoană a lui Ceaușescu pentru a aplana conflictul întrucât cărbunele era absolut indispensabil pentru industria românească. Mina asta se va închide foarte curând și ca și la Petrila, este prevăzută ecologizarea perimetrului – adică să nu mai rămână nimic. Ceea ce iar ar fi o crimă.

– Situația de la Mina Petrila și celelalte similare care vor urma sunt cauzate de nerespectarea standardelor de mediu?

– Nu, minele nu sunt poluante. Poluantă este producerea energiei, prin arderea cărbunelui. Ipocrizia sau nonsensul e că termocentralele nu se vor închide, ele fac parte din Siguranța Energetică Națională. Nu știu să fie țări care să fi renunțat complet la termocentrale pentru că toate celelalte forme de producere a energiei în acest moment sunt supuse hazardului. Iarna asta inclusiv un reactor de la Cernavodă a fost închis din cauza frigului, de asemenea hidrocentralele nu merg dacă nu e apă sau dacă îngheață apa, eolienele nu merg dacă nu bate vântul și solarele nu merg dacă nu e soare. Singura sursă absolut sigură și care nu depinde de mediu este cea prin arderea hidrocarburilor. Nu există un plan momentan pentru a se închide termocentralele. Și aici vine faza absurdă – se închid minele petru că e mai ieftin să cumperi cărbunele decât să-l exploatezi. Numai că este un calcul pur contabil și foarte prost. Pentru că e mai ieftin dacă iei în calcul prețul tonei de cărbune care intră cu vagonul în termocentrală, dar dacă iei în considerare faptul că o zonă întreagă a unei țări care are zeci dacă nu sute de mii de locuitori rămâne fără niciun fel de activitate economică și se plătesc ajutoare sociale, se distruge orice activitate conexă cum ar fi transporturile, comerțul, se duce de râpă cu totul. Asta se poate traduce economic, se poate calcula, dar nu contează. Doar prețul de tonă de cărbune contează, ceea ce e o mare prostie.

Din câte am înțeles vor fi păstrate două mine. Când s-a închis Mina Petrila, aceasta făcea parte dintr-un proiect de închidere a trei mine, Petrila fiind prima, iar angajații se mutau la celelalte două. Ceea ce e în regulă pentru cei aflați la vârste de pensionare, dar pentru cei care mai aveau mulți ani până la pensie era o adevărată problemă – ok, te transferi, dar peste un an se închide și aceea și atunci ce ai rezolvat? Cenușă (n.r. minerul din film) a făcut eforturi foarte mari pentru a-și muta brigada la Mina Lonea, o mină care nu era inclusă între cele trei, dar tocmai s-a anunțat că și aceasta va trece prin același program, deși era considerată ‘mină viabilă’. Din pix s-a decis însă că se va închide și aceasta, poate chiar prima dintre cele rămase.

– Filmul va avea premiera la TIFF?

– Da, dar înainte de premieră, filmul o să aibă prima proiecție la Petrila. Mie așa mi se pare frumos față de toate personajele care apar în film și față de toți petrilenii care într-un fel sau altul m-au tolerat sau m-au susținut, sau cel puțin nu mi-au stat în cale pentru că au fost și cazuri din acestea. Astfel că avanpremiera va fi pe 4 iunie la Petrila, urmată de proiecțiile de la TIFF unde filmul este și în cadrul Zilelor Filmului Românesc, dar și în Ziua HBO și va avea două proiecții, după care în 23 iunie va ieși în cinematografe.

– Caravana va fi simultană  cu ieșirea în cinematografe?

– Caravana începe pe 4 iunie la Petrila, e posibil să o legăm și de două proiecții la Lupeni și Vulcan, două orașe din valea Jiului unde minele încă funcționează. După care mergem la TIFF și în paralel probabil cu distribuția în cinematografe vom face și caravana. În principiu vrem să ajungem în cât mai multe locuri în cât mai scurt timp.

– Filmul a mai fost selectat și la alte festivaluri după IDFA?

– Filmul cumva nu l-am înscris în foarte multe festivaluri, doar în câteva mari dar care nu l-au mai luat pentru că a fost la IDFA (există politica aceasta de a avea filme în premieră). Am început însă un alt val de înscrieri de curând și rezultatele se vor vedea în perioada următoare. A mai fost o proiecție specială la Kiev, în afara competiției, unde iarăși am avut foarte mare succes la public. Și mai e confirmat un festival în Canada.