Născut în Basarabia, Pavel Cuzuioc și-a făcut studiile în România, apoi a plecat în Austria unde a început să facă film. I-a fost student lui Haneke, e vecin cu Seidl și face atât film documentar cât și ficțiune. Cel mai recent proiect finalizat e documentarul Secondo Me care a avut premiera toamna trecută la Locarno și și-a continuat parcursul festivalier în multe alte colțuri ale lumii, ajungând acum și la TIFF. Am discutat cu Pavel Cuzuioc despre cum funcționează filmele sale, cum vede situația documentarului românesc și la ce proiect lucrează momentan.

 – Secondo Me a avut premiera anul trecut la Locarno, a ajuns apoi şi la Hotdocs în Canada – care e secretul pentru un astfel de palmares?
– Nu ştiu, nu cred că există o formulă. Sunt selecţioneri diferiţi, e greu să zici că la Locarno sau la Hotdocs sunt cei mai buni selecţioneri; există festivaluri necompetitive, cu filme pentru publicul larg, unde filmele sunt chiar mai bune. La alte festivaluri mergi doar dacă ai mai fost sau dacă eşti abonat sau ai pe cineva… exact ca la Cannes, unde nu cred că o dată ajuns prima dată, nu vei mai reveni şi a doua oară. Poate se întâmplă, dar mai rar.

Lucrând în domeniu, evident că ştiu că sunt cam Top 10 festivaluri pentru documentare unde ai vrea să mergi cu filmul, chiar dacă poate visezi la Veneţia sau Locarno, dar e bine să mergi şi la IDFA sau Hotdocs. Însă selecţia la astfel de festivaluri e o loterie.

– Filmul rulează deja în cinematografele din Austria de cinci săptămâni şi continuă să mai fie proiectat. În România există în plan o distribuţie a documentarului tău?
– Nu cred, dar nici n-am încercat. O să întreb să văd ce pot face, dar din câte ştiu e cam complicat cu distribuţia documentarelor în România, financiar vorbind, dacă nu ai un distribuitor care să se ocupe. Există şi producători care cunosc mai bine infrastructura de distribuţie şi reuşesc mai uşor să facă acest lucru. De exemplu la Londra voi contacta o astfel de persoană care are know how-ul necesar, iar filmul va fi proiectat o săptămâna într-un cinema de acolo.

– Poate mai multe şanse în Republica Moldova pentru o distribuţie?
– Nu, şi mai slabe şanse. În Moldova e epoca de piatră. Abia recent a apărut un CNC acolo şi s-a dat drumul la un concurs de proiecte. Eu anul asta nu voi aplica, pentru că am deja un proiect în lucru şi nu-mi pot lua atât de multe pe cap.

– Cu toate acestea, un public ar exista pentru filmul tău în Moldova, mai ales că luna trecută Secondo Me a câştigat Premiul Publicului la Cronograf.
– Afost o mare problemă la Chişinău pentru că ei au proiectat filmul fără subtitrări în engleză. A fost destul de amatoricesc organizat, chiar dacă eu le-am trimis materialele necesare cu o lună și jumătate înainte şi automat filmul a fost descalificat pentru jurizare. Asta deşi ei se plângeau că de zece ani nu există niciun film moldovenesc sau făcut de un moldovean care să concureze în Competiţia Principala a Cronograf-ului. Până la urmă cred că a fost doar un ghinion, dar măcar a luat Premiul Publicului, ceea ce a fost fain.

– La fel ca în precedentul tău film, Doina Groparilor, observ un interes pentru meserii mai puţin vizibile sau de prim-plan. De asemenea, înţeleg că următorul tău proiect merge în aceeaşi direcţie. Pare un pattern bine conturat.
– Într-un fel lucrurile se întâmplă de la sine şi cred că e un pattern care ţine mai mult de structură şi mai puţin de conţinut. Ca să faci un film ai nevoie de o locaţie, de nişte protagonişti, care sunt ingrediente şi pe baza lor începi să adaugi carnea – cea care contează pentru mine. Sunt mai multe motive pentru care mă interesează aceste meserii de “nişă”. Dar pe mine mă interesează omul, nu meseriile. În Doina, de exemplu, oamenii aceia lucrează, dar nu explică cum se ţine hârleţul sau cum se dă cu târnăcopul, la fel cum nici aici nu explic cum funcţionează lucrurile la garderobă. E doar un pretext ca să ajungi într-o lume şi să te poţi mişca înăuntrul ei.

– Dar presupun că există o curiozitate de a descoperi ce se întâmplă cu aceşti oameni despre care n-ai zice că au nişte vieţi despre care să poţi povesti mare lucru.
– Poate sună patetic, dar cred că de la o vârstă în fiecare om se poate găsi o “structură” dramaturgică. În felul său fiecare om e interesant, iar povestea lui oricum e subiectivă din punctul meu de vedere, în funcţie de cine o povesteşte.

Totul a pornit cu o trilogie la care încă lucrez – chiar azi urmează să mă întâlnesc cu probabil unul dintre protagoniştii următorului meu film. Pe mine mă interesa într-o vreme socalizarea pasageră; de exemplu: urci în taxi, vorbeşti cu taximetrisul, el îţi spune de soţie, de credite la bancă, tu îi povesteşti una-alta, ai mers 20 minute-jumătate de oră, ai ieşit, nici nu ştii cum îl cheamă – pa! Ai primit o informaţie pe care nu ştii unde exact să o stochezi sau dacă o vei memora ori o vei uita.

Fiind în Austria, mi-am dat seama că vienezii socializează fără să între în contact verbal. Ei merg la cafea dimineaţa singuri, nu vor să se întâlnească cu altcineva, doar să-şi bea cafeaua & să citească ziarul şi au nevoie de mediul ăsta. M-a interesat să aflu de ce oamenii, aşa cum e Zwanziger, austriacul din Secondo Me, e tipajul (n.r. tipologia) ăla care vrea să socializeze, vrea să fie aproape de oameni, dar nu poate. E un complex sau o particularitate, dacă vrei, a naturii lui. Natură care e tipică pentru Europa nordic-centrală, chiar şi cehii într-o oarecare măsură sunt aşa, dar am vrut să văd cum funcționează pentru că mie nu-mi place stilul ăsta; și socrul meu e aşa, am observat chiar că şi eu am început să absorb din atitudinea asta, pentru că te influenţează mediul.

Deci mă interesează genul de meserii care presupun o astfel de socializare, dar în principiu mă interesează omul (aparent) simplu. La descrierea filmului tot apăreau diverse interpretări ale criticilor sau jurnaliştilor de genul “drama personajelor e mai importantă decât ce e pe scenă”, iar eu sunt puţin leftie în ceea ce priveşte teatrele şi ipocrizia de beau monde, care nu mă interesează. Leftie poate şi puţin politic vorbind, dar în contextul pathos-ului teatral unde există o ierarhizare pe scenă, structura cu toate starurile… nu e pentru mine.

– Ai menţionat că există o anumită tipologie în care se încadrează Zwanziger, personajul austriac din filmul tău. Însă cam toate cele trei persoanje au tipologii clar definite: italianul e glumeţ, artist, mai plin de viaţă, participă la proteste; austriacul e rigid, dar încearcă să compenseze vîrsta înaintată cu contexte tinereşti în care se plasează (merge la sală, îşi cumpără iPhone etc); iar Babushka din Ucraina e o bunică tipică din Est, îşi cocoloşeşte nepoţii, se aranjează, vrea să fie cochetă – sînt toate nişte tipologii destul de uşor recognoscibile. Le-ai căutat anume?
– Nu, n-am făcut casting şi nu-mi permit să fac asta. E un challenge pentru mine tot timpul să scot cel mai mult din ce n-ar fi tocmai uşor de făcut. Desigur, mai vorbesc cu unul sau altul şi dacă-l văd neinteresat de film, nu vreau să filmez cu el; nu vreau să-l trag şi să mă bag în viaţa lui şi să încep să-l “exploatez cinematografic”. La Viena nu am ales, s-a dus operatorul meu, Michael, să facă nişte poze ca să vedem gardoreba şi să verific dacă funcţionează vizual totul. Iar operatorul meu l-a găsit din prima pe Zwanziger şi ulterior l-am cunoscut şi eu şi am filmat direct.

La Scala mi-au fost propuși doi garderobieri, un tip care era arhitect şi o tipă care terminase Conservatorul la canto dar se pare că nu putea să urce prea sus şi a rămas acolo. Am stat cu ei de vorbă o zi-două, dar nu prea mergea. Erau simpatici, dar nu simţeam eu că vreunul din ei ar fi potrivit pentru ce voiam să fac. La un moment dat a trecut Flavio (n.r. garderobierul din Milano) pe acolo şi până să deschidă gura să zică ceva, i-am şi propus. L-am întrebat dacă ar vrea să apară în film şi pentru el a fost o aventură.

La Nadezhda am ajuns prin cineva care m-a ajutat cu producţia în Odessa, am rugat-o pe acea persoană să facă poze, să mai întrebe şi să vorbească în stânga şi-n dreapta.

– Deci la Scala ţi s-au propus două persoane – să înţeleg că mai întâi ai ales Operele şi apoi ai căutat & găsit protagoniştii? Cum ai ales locaţiile?
– Da, mai întâi au fost locaţiile şi apoi personajele. În primul rând Viena pentru că acolo locuiesc, vorbesc germană şi fondurile sunt luate de acolo – deci trebuia să am un product value pentru proiect; totodată îmi doream de mult să fac un film într-o limbă alta decât româna. La început mă gândeam şi la Metropolitan, poate Bolshoi. La Bolshoi am încercat, dar ei în perioada aceea treceau printr-o restaurare completă a clădirii plus alte probleme (balerina stropită cu acid, prima vioară a căzut de pe scenă, directorul a fost alungat după 12 ani de mandat) şi erau mai degrabă precauţi la colaborări externe. Marile opere au în general echipe de TV care filmează spectacolele şi apoi vând drepturile de autor, iar PR-ul e precaut cu privire la imaginea instituţiei. Dintre operele pe care le-am contactat, cei mai rapizi şi mai deschişi au fost cei din Milano, apoi cei de la Odessa. La Viena a fost puţin mai complicat, acolo trebuie să baţi tot timpul de două ori până ţi se deschide uşa. Am ales Odessa pentru că nu a fost să fie Bolshoi, cei de la Moscova nu mi-au zis nici da, nici nu, eu n-am mai insistat şi am zis mai bine să schimb. De asemenea, am mai ales Odessa pentru că şi Chişinăul e aproape, la 150 km; când eram copil şi graniţa cu România încă nu era deschisă, mergeam acolo la mare, iar cele două oraşe sunt similare, au fost foarte mulţi evrei la un moment dat, e un spirit nonşalant pe care-l simţi. Venetienii sunt mai intai venetieni si dupa aia italieni. Odesitii sunt mai intai odesiti/odesani si dupa aia ucraineni, rusi. Deci sunt o specie aparte, cu un umor specific şi a fost un fel de “Amintiri din copilărie” pentru mine să filmez acolo. Nu pot să zic că e ca acasă, dar e ceva foarte apropiat de mine.

– De ce trei opere? Şi în primul tău documentar, Trois femme de Moldavie, erau tot trei protagonişti.
– Mi-e cumva greu să-mi explic, dar cred că doi erau prea puţini, devenea automat o comparaţie şi era foarte greu în paralel, poate te ataşai diferit. La Doina groparilor, în schimb, erau mai mult de trei protagonişti. La următorul film mă gândesc cum să fac, să nu fie iar trei personaje pentru că iarăşi voi fi întrebat de acest număr şi chiar primesc foarte des întrebarea asta. Însă ce va fi diferit la următorul proiect e că nu voi mai intra aşa de mult în privat; personajele sunt nişte jonctori şi tehnicieni care lucrează cu telefonia analog, digitală, conexiuni de internet, cablu TV, satelit etc şi ei se ocupă de montarea unor astfel de instalaţii sau merg la deranjamente. O să filmez în mai multe ţări, probabil o să fac o axă nord-sud-est-vest-centru din Europa, ca o constelaţie. Aş mai avea pe cineva în Canada şi mă gândesc dacă să stric simetria asta, însă probabil voi rămâne doar la Europa. Iar aceşti tehnicieni sunt nişte ghizi pentru mine, intru dintr-o casă-n altă, filmatul în casa unor oameni durează 15-30 minute, timp în care apar discuţii – nu merge internetul, de patru zile nu au telefon etc, acum e sfârşitul lumii dacă nu ai internet şi despre asta vreau să fac filmul: comunicare, dependenţă de tehnologie. Am filmat deja 6 zile în Moldova şi îmi place ce iese, sunt foarte diverse familiile şi situaţiile oamenilor. Dar privatul surprins în Secondo Me nu va mai exista acum. Va fi un fel de combinație din acest punct de vedere între Doina groparilor şi Secondo Me plus încă ceva.

– Care e semnificaţia titlului Secondo Me? Flavio, personajul italian, foloseşte des expresia asta, dar în ce mod devine semnificativ pentru întreg filmul din punctul tău de vedere?
– Mot-a-mot înseamnă “după mine”. Titlul s-a format la montaj, pentru că l-am văzut pe Flavio repetând foarte des expresia asta. Pe de altă parte, ei cu toţii au o opinie, un “secondo me”, care e subiectivă. Dar e vorba şi de subiectivitatea mea, care ţine de cum fac filmul. Pentru cei care nu ştiu italiană sau nu-şi dau seama din film, pot confunda foarte uşor, din cauza englezei, cu “second me” – la un festival din Polonia chiar aşa l-au tradus, “al doilea eu”. Pentru că nu e doar omul de la gardoreba, există mult mai mult în spate.

– Cum vezi documentarul românesc din ultimii ani? Îl poţi compara cu ce se întâmplă în Moldova?
– În Moldova nu prea există documentariști, e doar Igor Cobileanski, dar el face ficţiune, la fel ca Ana Felicia Scutelnicu care e în Germania şi face tot ficţiune, eu fac şi în România şi în Austria. Am văzut în schimb anul trecut în Moldova, la Cronograf, 100 de movile al lui Max Ciorbă. Nu e rău, dar nu e genul meu de documentar.

Mă cunosc personal cu mulţi documentarişti români, cum e Andrei Dăscălescu, am văzut Planeta Petrila, îi urmăresc pe Claudiu Mitcu şi pe Alex Nanau, fiecare e altfel. Chiar sunt curios să văd noul film al lui Alexandru Solomon, Ouăle lui Tarzan, cu Alecu chiar am lucrat. Îmi place că niciunul dintre ei nu prea seamănă cu celălalt, e clar că ce aş face eu Andrei Dăscălescu ar face altfel. Dar dacă îmi place filmul lui? Nu ştiu ce să zic. I-am spus lui Andrei că o metodă de abordare ca a lui eu n-am mai văzut, e clar documentar de autor. Cred că a face artă e un lux, e ceva nobil şi ce contează e să fii sincer cu tine.