Am văzut documentarul 100 de movile la Cronograf, în Chișinău și a fost dragoste la prima vedere. La prima vedere și auzire, ca să fiu mai precisă. E unul dintre cele mai bune documentare muzicale românești ale ultimilor ani – un gen, ce-i drept, nu foarte prolific pe la noi. Ca mai întotdeauna la astfel de manifestări colective de hipnoză cinematografică, contează foarte mult și atmosfera. Iar Cronograful, singurul festival major din Republica Moldova, are inimă mare și vibrație pe măsură. Emoția, sinceritatea, entuziasmul și patriotismul care îl animă nu numai că topește inima unui spectator cinic ca mine, dar îl și contaminează.
100 de movile a fost difuzat în seara finală a festivalului, anul trecut, într-o sală arhiplină de oameni și de afect (și apoi tot într-o sală plină la București, în deschiderea festivalului Docuart, într-o atmosferă ceva mai chill, dar la fel de entuziasmată). La închiderea Cronograf, scena a fost dominată de la înălțime de impozantul regizor, încojurat cu o aură de hipster etno (ie, converși, tatuaje), neasumată, necontrafăcută. Alături de Max T. Ciorbă și de producătoarea Lidia Scarlat, au fost operatorul Nicu Borș și sound designer-ul Corneliu Bucătaru (da, chiar așa). Filmul a fost un proiect de suflet, așa cum sunt mai toate la Chișinău, din moment ce ajutorul de la stat e neglijabil, dacă nu chiar inexistent. Totul se naște din energie, din pasiune, dacă nu chiar din furie. Sinopsisul ne redă esența: „Filmul documentar 100 de Movile este o călătorie antropologică, prin muzică. În căutarea unui sunet și ritm nou, un muzician din Elveția își croiește drum prin Republica Moldova și România, în vizită la câțiva dintre cei mai buni muzicieni-cei care încă păstrează folclorul ca element cheie a muzicii lor. De la jazz la hip-hop, de la imensitatea naturii la claustrofobia de apartament, filmul explorează firicelele de autenticitate ale folclorului din acest spațiu cultural.”
Stefan Haslebacher (Sha) este un excelent saxofonist elvețian, dar și prototipul outsider-ului, al muzicianului vestic cu o moștenire culturală ternă, consumator de tradiții străine și flămând de „specificitate”. Pe traseul presărat cu oameni captivanți, peisaje uluitoare și însuflețite, el face jam session-uri cu muzicieni etno-jazz fabuloși, vorbește cu localnicii, încearcă să intre în ritmul și în bogăția folclorului românesc și experimentează cum se aude suntelul saxofonului într-o peșteră sau o fântână.
Cu o maturitate cu mult peste 25 de ani ai săi, Ciorbă declara, într-un interviu pentru site-ul Descoperim Moldova, că proiectul a fost un omagiu tandru adus bunelului muzician care și-a dedicat „toată viața muzicii ento, neavând ambiții prea mari la capitolul laude și onoruri. În film încercăm să descoperim rămășițele sincerității profunde, când arta este percepută ca un întreg cu viața cotidiană a unui om, și nu ca modalitate, prin intermediul căreia omul se retrage atunci când e obosit sau se retrage în spiritualitate sau când vrea distracții.”
„Prin prisma documentarului”, spune Max, „am încercat să vedem cum stau lucrurile cu muzica etno autentică și cea modernă în Moldova și România – două țări cu o istorie și respectiv cultură similară. Doar privindu-ne pe noi înșine cu ochii unui străin putem să apreciem valorile pe care le avem. Pe parcursul filmului un potențial spectator va înțelege cât de bogați suntem, chiar dacă drumurile sunt proaste și oamenii săraci. O să-și dea seama de faptul cât e de important pentru un popor să-și păstreze o părticică de cultură intactă pentru milenii.”
Dacă mai există puriști care cred că fuziunea folclorului cu jazz-ul sau hip-hop-ul e o profanare, ar trebui să vadă acest film. Mie mi-a dezvăluit o lume fascinantă de care habar n-aveam (cunoșteam doar nume mai sonore ca Zdob și Zdub sau Subcarpați), plină de artiști intenși, chiar geniali, spirituali, chiar mistici, cu o filozofie despre artă și viață profundă ca o doină, ca Vali Boghean, Anatol Ștefăneț, Bunget Negura, Alex Calancea și Alexandru Arcuș. Suntele (fie ele melodioase sau înțelepte) fac magma vibrantă a acestui documentar. Oricâte ar avea în comun muzicienii, există o diferență importantă de o parte și de alta a Prutului: în timp ce românii reconfigurează o tradiție, o perpetuează și o adaptează la modernitate, cei basarabeni se luptă, practic, pentru supraviețuire. Muzica lor rămâne o modalitate de-a combate zdrobitorul impact al influenței sovietice. „Cei care ajung să facă folclor autentic nu o fac din interesul de a face bani, o fac dintr-o chemare interioară pe care vor să o dea.”, povestește regizorul.
Secvența finală ni-l arată pe Sha însuflețind cu saxofonul un spațiu al kitsch-ului popular, Muzeul Satului din Chișinău: printre manechine cu țărani și vitrine cu ceramică, muzica răsună vie, unificatoare. Inspirat, creatorii nu delimitează prin inserturi spațiul geografic și decid să se miște liber, sărind din Chișinău, la Cimitirul Vesel, din București, la Iași: „Filmul ăsta vrea doar s-arate că, de fapt, cultural vorbind, suntem identici, scriitorii noștri scriu aceleași lucruri, regizorii fac aceleași lucruri, muzicienii fac aceleași lucruri, deci cultural vorbind, facem parte dintr-o națiune. Ca să fie foarte clar, nu vreau să fac propagandă unionistă pentru că nu mă interesează chestia asta”, spune Max într-un interviu pentru docuart.ro. Fără tezism, da, dar tot un superb și exuberant manifest unionist.
