Lipsa de expunere
Scriu de suficient de mult timp despre cinema ca să nu mai am frici de tipul “paginii albe”. Şi, totuşi, cȃnd am fost rugată să identific 3 direcţii ȋn documentarul romȃnesc post-revoluţionar, m-am panicat preţ de cȃteva minute. Prea mult timp… prea multe documentare… prea puţine văzute. Panica mi s-a atentuat cȃnd mi-am dat seama că am identificat deja prima “caracteristică” – slaba lor vizibilitate. Imediat după 90, liceeană fiind, mi-am luat porţia de libertate cu devastatorul “Piaţa Universităţii” al lui Stere Gulea – un miraculos manifest cinematografic, crȃncen, turbat şi, da, elegiac, aterizat ȋntr-o mare de manipulare teve fesenistă– şi apoi a trebuit să aştept aproape 20 de ani, pȃnă la Capitalism, reţeta noastră secretă ca să vad un lungmetraj documentar pe marele ecran (se pot număra pe degete cele care, ȋn ultimii 25 de ani, au avut lansarea ȋn cinema). Documentarul e ruda saraca a ficţiunii, spun unii, şi ȋn Romȃnia discriminarea de gen e evidentă – finanţarea este modestă, expunerea minimală, publicul apatic. Dar, odată cu democratizarea digitală şi cu explozia “noului val”, lucrurile au ȋnceput să se schimbe – au aparut festivaluri de profil, site-uri ca acesta, posturi de televiziune interesate să producă. Ȋn acelaşi timp, tranziţia noastră nesfȃrşită rămȃne (ȋn bine şi ȋn rău) o sursă inepuizabilă de subiecte.
Despre orice, fără tezism
Trei e o cifră rezonabilă. Dacă ar fi trebuit să găsesc 5 trasături comune, aş fi avut o problemă. Pentru că producţiile de după Revoluţie (şi, ȋn special, cele din ultimii 5-7 ani) se lasă greu catalogate; interesant şi entuziasmant la documentarele romȃneşti recente e faptul că sunt aşa de diverse. Plaja e eclectică, de o varietate suprinzătoare (mockumentare, filme-eseu, anchete, pelicule „de montaj”, etnografice, etc, etc) care nu se regăseşte nici măcar ȋn mult mai exportata ficţiune. Ne lipseşte, poate, partea de docu-activism. Chiar şi un documentar fierbinte, despre intense mişcări sociale, ca Bucureşti, unde eşti? privilegiază o perspectivă detaşată şi obiectivă.
Nu de puţine ori, la festivalurile de film străine unde am avut şansa să vad documentare romȃneşti, regizorii au fost ȋntrebaţi de ce n-au făcut un statement politic sau social mai apasat. După mine, acest refuz de a băga degetele ȋn ochi e o alegere bună. Ca şi mulţi cei din generaţia mea crescuţi ȋn comunism, am alergie la tezism, aşa că apreciez acest refuz de ȋnregimentare agit-prop şi ȋnţeleg de unde vine.
Influenţa aristotelică
Documentarul romȃnesc de astăzi n-ar fi ajuns să trăiască această efervescenţă creativă dacă n-ar fi existat festivaluri ca TIFF, Astra, One World, Docuart sau iniţiative unice ca atelierele Aristoteles. Timp de cinci săptămȃni, 12 tineri care nu se cunosc, de diferite formaţii (regizori, operatori, sunetişi, editori, etc), se strȃng la Vama, ȋn Bucovina şi, sub oblăduirea unor mentori, fac un documentar. Limitarile – de timp, de spaţiu – s-au transformat intr-un stil, ba chiar ȋntr-o şcoală. Filmele Aristoteles sunt observaţionale şi stilizate, cu un miez uman incandescent. Există ceva ȋn aerul păstoral de acolo – un amestec de entuziasm, talent, know how, viziune, umanism – care a făcut ca atelierele să devină o mică fabrică artizanală de documentare premiate ce şlefuiesc şi debutează o nouă generaţii de autori.
