O poveste de vară începe, pentru mine, cu imaginea unui pepene verde, gigantic, abandonat la răcit într-o cadă de baie sub un duș molcom de apă. Îmi sugerează nu numai toropeala și indolența, dar și pofta de zeamă dulce, fără consistență. Și, totuși, de câțiva ani, vine un moment când trebuie să-mi înfrâng cheful de nimic ca să selectez filme pentru festivalului Docuart. Așa că în august, înot nu în mare, ci în oceanul de înscrieri, pe an ce trece din ce în ce mai vast. Unde există mulțime, există varietate, dar și „trenduri” și fixații obositoare. În 2017, mi-am făcut plinul cu viața la țară, în biserică sau în pușcărie. Dar mai frustrante decât aceste documentare trase la indigo sunt cele „așa și așa” sau „bunicele”, pentru că le întrevăd potențialul pierdut. Mă gândesc ce-ar fi fost dacă… regizorul ar fi avut mai multă răbdare, mai mulți bani, mai multe personaje intrigante….mai puține apusuri calofile, mai puțini timpi pierduți sau observații banale…
Acum e acel moment din an când mă întreb din ce e făcut un documentar bun. Îmi place să văd o scenă cu început și final (așa numitul set piece) care, de obicei, se întâmplă în timp real. Mă fascinează protagoniștii care se luptă cu contradicții interne și cu impulsuri puternice. Ajută și dacă au acea calitate incandescentă, acea carismă, dacă sunt naturali în fața camerei, dar important e să le descifrez pornirile contrastante și să contemplu distanța dintre persoana publică și cea privată. Un erou bun e și unul activ.
Vladimir Propp a studiat basmele și ne-a spus că el trebuie să-și împlinească o lipsă, să aibă scop. Pasivitatea n-a fost niciodată atractivă. Însă dacă ar trebui să aleg doar un element vital, atunci acela ar fi povestea: e ceea ce mă captivează și îmi întreține interesul dal capo al fine. Publicul are nevoie de o legătură intelectuală și emoțională cu ceea ce vede, de o motivație puternică ca să se uite până la capăt. E greu să găsești o poveste bună dar, odată găsită, la fel de dificil este s-o îmbraci în forma potrivită. Indiferent de maniera în care decizi s-o spui (observație, investigație, eseu, șamd), pornește fără prejudecăți: oamenii care au cheia story-ului și care dețin informația trebuie să devină parte din narațiune și să prezinte toate fațetele poveștii. Nu sunt fan-ul activismului și al tezei. Cred că un bun documentar nu te lovește în față, ci îți pune întrebări la care nu e neapărat să și răspundă. E un mit ideea că un film poate fi o condamnare fără drept de apel sau o explicație definitivă a unui subiect. Aiurea: cineastul nu e deținătorul adevărului absolut. Ar trebui să fie extrem de arogant (sau deluzional sau Michael Moore) să creadă că poate tranșa în 50 de minute sau chiar mai puțin problema copiilor instituționalizați sau a impactul zaharului asupra alimentației moderne. Dacă, la final, publicul rămâne pe gânduri, e minunat.
Documentarele reușite ne înfățișează păreri contrastate din mult surse, iar noi, spectatorii, suntem puși în postura de jurat. Faptul că trebuie să interpretăm ce ni se așterne în față ne ține alerți și interesați. Evident, contează mult montajul și partea tehnică, dar întrebarea esențială rămâne „cum atragi spectatorul și cum îl ții captiv?”. Cred că numai implicându-l în poveste.
