„Unul dintre lucrurile cele mai importante pentru un bolnav, indiferent de boală, e acela de a-și studia mai puțin pereții camerei și a-și lăsa în felul acesta mai puțin gândurile să se concentreze asupra situației în care se află. E vital, cred, să-și facă proiecte, să-și imagineze ce va face după ce se va termina totul”. Cuvintele îi aparţin scriitorului Lucian Dan Teodorovici care şi-a adunat experienţele provocate de „lupta cu o boală gravă” într-o carte. Aceeaşi procedură de lucru a urmat-o şi documentaristul Răzvan Georgescu, cu câţiva ani mai devreme.

Dacă aş face un documentar despre Răzvan Georgescu l-aş intitula „Cel care chema trecutul”. Aş începe povestea lui cu faptul că în anul de graţie 1989 a absolvit Filologia, cu o lucrare de licenţă dedicată, cum altfel?, filmului. Desigur, aş arăta şi faptul că tânărul Georgescu nu a mai dat admitere la IATC (acum, UNATC) de frica unui eşec. Povestea ar continua în Germania, în anul 1990, unde a început ca asistent de montaj, după cum îi mărturisea Roxanei Călinescu într-un interviu. „Vizualul mi-a permis să transcend graniţele limbii”, admitea, retrospectiv, regizorul. Munca în televiziune l-a ajutat să capete o disciplină care în general scapă cineaştilor aflaţi la început de carieră. În acelaşi fel, faptul că a realizat documentare pentru canalul ARTE l-a învăţat ce înseamnă să respecţi formatul de televiziune.

Cel care chema trecutul s-a născut la Târgu Mureş, apoi familia s-a mutat la Timişoara şi a emigrat în Germania. Regizorul a primit diagnosticul care i-a schimbat viaţa la 38 de ani, în anul 2004. Aşa a apărut ceea ce am putea numi un monolog al suferinţei, pentru că în definitiv despre asta e vorba în documentarul Testimonial: mai mulţi artişti aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte ştiu că s-au înscris (fără voia lor, desigur) într-o cursă contracronometru, dar cu toate acestea preferă să creadă în puterea (miraculoasă) a artei, a creativităţii în mod special. Pentru felul în care a povestit moartea celebrând viaţa, Răzvan Georgescu a primit premiul pentru cel mai bun documentar TV în cadrul Prix Europa, în anul 2008. Testimonial a avut premiera pe canalul ARTE şi mai are în palmares Premiul Special al Juriului, obţinut în cadrul Festivalului Documfest de la Timişoara.

Munca la acest documentar a fost una de natură psihologică, în primul rând, de exfoliere a propriilor frici, temeri, angoase. Regizorul spunea că Testimonial s-a născut într-o cameră de spital şi că la mijloc a fost vorba despre un act de striptease emoţional, o idee discutată însă cu soţia şi copiii. Fiindcă autenticitatea nu poate fi jucată până la capăt, nu poate fi spusă parţial, iar suferinţa nu este niciodată a unui singur om. În cuvintele lui Răzvan Georgescu: „Cred că oricine ia o cameră şi vrea să spună o poveste are o responsabilitate – faţă de el, faţă de cei care vor vedea filmul şi faţă de subiect”. O responsabilitate pe care a înţeles-o perfect şi pe care a respectat-o întocmai.

În anul în care Georgescu a primit diagnosticul a apărut documentarul Decreţeii, pe care l-a produs împreună cu timişoreanul Florin Iepan. Ca un amănunt, cei doi s-au cunoscut abia în Germania. Decreţeii înseamnă din nou o întoarcere la trecut, o privire în oglindă a unei generaţii de români zămislite în laboratoarele PCR de tătucul poporului. Fără să reiau subiectul discutatului documentar, merită subliniat că Decreţii este o producţie incomodă, iar traumele suferite de mame şi copiii lor deopotrivă se pot observa cu ochiul liber până în ziua de astăzi. Când vrei să fondezi o ţară pe principii stahanoviste şi când îţi confunzi compatrioţii cu o fabrică de utilaje, viitorul nu sună deloc bine.

Un altfel de testimonial a propus Răzvan Georgescu cu Paşaport de Germania, în anul 2014, câştigător al premiului pentru regie de la Docuart Fest, în anul 2015. Bazat pe mărturii şi interviuri cu personaje cheie, documentarul este, de fapt, un act de reconstituire a trocului făcut de regimul comunist din România cu autorităţile germane pentru vânzarea etnicilor germani. Un act de dreptate istorică, (cea juridică lipseşte şi astăzi, în privinţa acestui subiect) pentru că statul român ajunsese să-şi exporte cu succes propriii cetăţeni, contra unor sume de bani sau chiar produse.

Şi fiindcă din afară poate părea simplu ca bună ziua să faci un documentar, Răzvan Georgescu remarca cu subtilitate şi nu fără ironie că: „Să fii autor de film documentar în România nu prea e vesel, şi fără sprijin din afară nu prea te descurci”. Modul în care Răzvan Georgescu a avut curajul să privească moartea în ochi de-a lungul atâtor ani merită câteva cuvinte. Peste Ocean, criticul Gene Siskel a ţinut în secret suferinţa care-l măcina. Spre deosebire de colegul său, Roger Ebert, care a decis să-şi trăiască sfârşitul celebrând cu publicul filmele bune, umorul, candoarea, dar şi adevărul despre suferinţa sa. Mi se pare că filozofia lui Ebert, suprinsă în documentarul Life Itself de Steve James, se apropie de ceea ce a reuşit Răzvan Georgescu până la sfârşit. Să trăiască prezentul, să-i facă viitorului cu ochiul şi să cheme trecutul, într-un act de evocare critică. În definitiv, suntem ce rămâne în urma noastră.

P.S.
Ce urmează? A fost întrebat în 2009 regizorul Testimonialului. Iată şi răspunsul: „Principalul meu plan este unul foarte banal, aproape kitsch: să mă bucur de fiecare clipă de viaţă, să îmi văd copiii crescând în fiecare zi. Dacă îmi va fi dat să realizez următorul proiect pe care îl am în lucru, un film despre iubire, bine, dacă nu… e bine şi aşa. Viaţa, aşa cum o simţi pe propria piele, cum miroase, cum luceşte, este mult mai interesantă decît orice film, bate de la distanţă orice documentar!”.  Răzvan Georgescu s-a stins din viaţă în data de 24 iulie 2017. Avea 51 de ani.