La documentarul lăudat nu-i bine să te duci întotdeauna cu sacul plin de așteptări. Filme care ulterior s-au dovedit invalide documentaristic au primit premii și laude ca dovadă clară că nu doar filmele de ficțiune pot fi supra-evaluate.
Cum ar putea un documentar să fie inițial aclamat și ulterior re-evaluat înspre minus? Situația este simplă, fără prea multe zone de conspiraționism și, în mod uimitor, de multe ori fără urme de oportunism din partea realizatorilor. Buna sau proasta reputație a filmelor depinde, într-o măsură deloc neglijabilă, (și) de contextul politic, de agendele festivaliere, de modul în care problematica și subiectul sunt percepute ca fiind noi/zguitoare/importante.
THE COVE, oscarizat și fetișizat de ecologiști, are un subiect actual (delfinii vânați prin mările Japoniei) și un minus enorm când vine vorba de obiectivitate. Luate în calcul fiind patosul și implicarea emoțională sinceră, care sunt de riguer în zona documentarelor de interes (și activism) eco, lucrurile nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare. Construit cu atmosferă și tertipuri de thriller, filmul lui Louie Psihoyos depășește totuși limitele rezonabilului obiectiv și nu ar fi făcut atâtea spume prin festivaluri dacă nu ar fi existat pasiunea pentru delfini și delfinuți.
WALTZ WITH BASHIR, documentar animat, plin de auto-compasiune și auto-compătimire este fix modelul imoral de-a aborda propria patricipare la un genocid. Ari Folman fix asta face în documentarul lui prea poetic despre masacrele de la Shaba și Shantila, din timpul războiului civil Libanez. Cireașa de pe coliva vasului este animația, rudimentară și, estetic vorbind, plicticoasă.
JIRO DREAMS OF SUSHI a beneficiat de mulțimi de fani sinceri. Jiro din titlu, un venerabil sushi-chef, și cei doi urmași ai săi sunt personaje ”mișto” și la modul onest pasiunea unora pentru sushi poate ridica un filmuleț plictisitor și cu ritm mort la rang de must-see. Laudele pe care le-a primit documentarul despre Jiro nu ar fi fost deloc deplasate în cazul unui film de scurt sau mediu metraj. Pentru un lung-metraj informația este puțină, ritmul flasc, iar pasiunea pentru sushi, fie că provine din restaurante cu stele Michelin (cum este restaurantul lui Jiro) sau fără stele Michelin nu ar trebui să fenteze un minim de obiectivitate a spectatorului.
THE LOOK OF SILENCE este o bestie ciudată: aproximativ sequel și parallelquel pentru The Art of Killing filmul îi aduce lui Joshua Oppenheimer un nou tsunami de laude și acolade festivaliere. Dar ce nu le-ar merita? Povestea despre o victimă a regimului dictatorial din Indonezia, care la ani de la uciderea fratelui său vizitează, cu geanta de optometrist, călăii de atunci sub pretextul de-a le oferi o consultație pentru ochelari este un subiect ofertant și fascinant. Totuși, un documentar, oricât de fantezist ar fi el, nu trebuie să ridice suspiciuni apropos de veridicitatea celor filmate/montate/declarate. Iar Oppenheimer stoarce din cele rămase pe dinafara lui The Act of Killing și oricât de politicos ar suna ” companion piece” The Look of Silence este o treabă făcută de mântuială, pe un subiect grav și chiar tragic: lipsa de remușcări a torționarilor.
THE SALT OF THE EARTH, sau de ce nu întotdeauna portretele elogioase ale unor oameni care merită admirație reușesc să devină documentare solide. Cu Wim Wenders secondat la regie de Juliano Roberto Salgado, documentarul despre tatăl lui Salgado, fotograf și ecologist de importanță pentru America Latino, pare mai mult o adunătură de materiale din arhivele familiei decât un film atent construit.
Evident, obiecții personale sau factuale se pot găsi pentru mai multe din documentarele premiate recent. Cu toate astea, între a observa o imperfecțiune și-a măsura distanța uneori kilometerică dintre laudele oferite și produsul lăudat este o diferență semnificativă. Prima ține de perfecționism și poate devia rapid în căutarea nodurilor în papură, a doua are de-a face cu un minim de onestitate pe care juriile, criticii și spectatorii trebuie să o aibă, moral și intelectual, în relația cu orice film, fie el documentar sau nu.
