Ediția 2017 a Aristoteles Workshop, coordonată de Dan Nuțu și Cristina Hoffman, a avut loc în județul Arad. 12 documentariști au avut la dispoziție 5 săptămâni pentru a face un film, iar la finalul proiectului a fost declarat câștigător documentarul Wild Berries, realizat de Romulus Balazs (Franța, cunoscut pentru Souvenirs de Iasi), Hedda Bednarszky (România) și Marianna Vas (Ungaria). Filmul este “Călătoria senzorială a unui băiat singuratic care, rătăcind în propriul lui univers, se apropie din ce în ce mai mult de necunoscut’’. Le-am adresat celor trei cineaști câteva întrebări despre cum au găsit subiectul (probabil cea mai provocatoare etapă dintr-un astfel de workshop, în care timpul pentru prospecții este foarte redus), cum au făcut filmul și când îl vom putea vedea.
Cum v-ați constituit ca o echipă și ce a stat la baza formării acestui trio?
Romulus Balazs: Organizatorii workshop-ului au selectat 12 documentariști pe baza unui portofoliu (demo reels, recomandări etc) și după o săptămână de training sub supervizarea lui Thierry Garrel, participanții au fost împărțiți în 4 grupe de câte 3, fiecare cu un rol asignat (regizor, DOP și monteur), cu scopul comun de a face un film împreună și cu ajutorul unui tutor care îi ajută zilnic în procesul de realizare a filmului. Eu mai făcusem un documentar înainte de Aristoteles și am fost entuziasmat de conceptul workshop-ului și de posibiltatea de a lucra în echipă.
Hedda Bednarszky: Producătorii workshop-ului, Dan Nuțu și Cristina Hoffman, au format echipele, nu știu exact ce aspecte au avut în considerare, bănuiesc că au ținut cont de preferințele individuale și de viziuni comune.
Ați mai fost vreodată în zona Aradului? Aveați vreo idee preliminară de film pe care ați încercat să o găsiți acolo?
Romulus Balazs: E prima dată când am ajuns în Arad/Banat și nu am căutat subiecte înainte de workshop. Cred că e destul de greu să vii cu niște idei preconcepute de film într-un astfel de context, pentru că nu știi cum te vei confrunta cu realitatea. Cum o să mă simt acolo? Care vor fi lucrurile, oamenii sau locurile cu care voi rezona? De asta am încercat să vin la workshop fără nicio idee prealabilă în minte.
Marianna Vas: Nici eu nu am mai fost în zona Aradului înainte. Știam doar că vrea să fac un film care să mențină comunicarea verbală la minim și să se bazeze aproape complet pe limbajul vizual.
Hedda Bednarszky: Și pentru mine a fost prima oară când am vizitat Aradul și zona Banatului în general. După ce am ajuns, Romulus a avut inițiativa să explorăm acest sat abandonat, Colonia Bulgară la granița cu Serbia. O idee concretă de ce aveam să găsim acolo însă nu a existat, dacă îmi aduc bine aminte Romulus era interesat de soarta celor doi ciobani care populau zona.
Cum l-ați găsit pe băiatul din film? A fost greu să-l convingeți să apară în film?
MV: Am început să căutăm sate abandonate, iar cel în care în ne-am oprit, mai avea foarte puțini locuitori, printre care părinții băiatului din film. El era singurul copil din sat, i-a plăcut de noi, deci n-a fost greu să-l convingem să apară în film.
RB: Unul din lucrurile care m-a surprins în primele zile a fost numărul de sate abandonate din acea zonă, sau care urmau să fie abandonate, cu foarte puțini locuitori. Mă întrebam cum locuiesc acești oameni, ce i-a făcut să locuiască acolo. Am investigat zona și am găsit un sat abandonat care a devenit între timp ocupat de ciobani. Satul era distrus și doar Biserica, câteva case și câțiva stâlpi de electricitate mai erau în picioare.
În timpul prospecțiilor, am găsit în acel sat o familie de romi care tocmai se pregătea să plece de-acolo. Aveau un băiat, Cristi, și locuiau de câțiva ani în condiții destul de dure (fără electricitate și apă curentă). Peisajul și casa lor arătau foarte “cinematic” și am simțit că putem face un film acolo. Am început să relaționăm destul de ușor cu Cristi și cu părinții lui și așa a început totul. Băiatul se juca cu noi și era curios să ne cunoască mai bine. De exemplu, în unele secvențe eu mă jucam de-a v-ați ascunselea cu el în lanul de floarea soarelui. În afară de părinții lui, Cristi nu avea contact cu lumea din afara satului, așa că era fericit de fiecare dată când ne vedeam. A fost prima dată când Cristi a văzut o cameră de filmat și, uneori, în timpul filmărilor venea în spatele camerei ca să vadă ce se întâmplă.
Am filmat tot filmul în 4 zile, împreună cu toată echipa. Din cauză că timpul era limitat și din cauza contextului workshop-ului, am mers de mai multe ori singur acolo ca să mențin legătura cu băiatul și cu părinții lui.
HB: A treia casă mai mult improvizată de la marginea satului ne-a stârnit curiozitatea prin spațiul cu adevărat cinematic pe care îl construia. Inițial am intrat în discuție cu tatăl băiatului care insista pe conflictul său cu cei doi ciobani din sat în speranța că noi am putea să-i facem dreptate. În tot acest spectacol gratuit și-a făcut apariția Cristi, un băiețel aparent timid care se ascundea în umbra tatălui. De fiecare dată când îi adresam o întrebare ne ignora. Cu toate acestea era foarte receptiv la orice mișcare a noastră și ne analiza cu o seninătate și curiozitate aparte. Ne-a fost clar de la început că prezența tatălui îl inhibă așa că am hotărât să revenim la locație în absența părinților. A doua întâlnire ne-a confirmat intuiția legată de acest subiect și am hotărât să ne concentrăm exclusiv pe povestea băiatului.
O discuție explicită despre filmare cu băiatul cred că ar fi răpit puțin din farmecul și din îndrăzneala lui. Cu toate acestea Cristi a fost conștient de prezența camerei și uneori chiar fascinat. A înțeles foarte repede intențiile noastre și de multe ori el se juca cu noi prin intermediul camerei. Pentru el camera era mai mult decât un obiect straniu care îi capta imaginea, era un instrument prin care ne introducea în lumea lui. Uneori era foarte acaparat de cameră și atunci încercam să-i distragem atenția prin diferite joculețe iar alteori ignora camera și se manifesta liber.
Cum funcționează mecanismul unui workshop limitat ca durată, în care trebuie să fii destul de sigur pe ideea cu care vei merge mai departe, fără să ai foarte mult timp la dispoziție în a o găsi?
HB: Am avut noroc să găsim subiectul în prima zi de scouting. Dacă întâlnești un personaj puternic și nu neapărat un subiect extraordinar poate fi suficient pentru a întrevedea potențialul de a se transforma într-un film documentar. Într-adevăr poate fi riscant, dar ne-am axat pe intuiție și cred că a fost o decizie inspirată. Limita de timp poate fi și productivă, depinde de modul fiecăruia de lucru, eu, de exemplu, lucrez mai eficient sub presiune. Iar modul în care e împărțit Aristoteles în 4 etape (partea teoretică, scouting, filmare și montaj) cred că funcționează foarte bine.
MV: Practic, am avut doar câteva zile la dispoziție pentru prospecții și am ales subiectul care ne-a stârnit cel mai mare interes. Însă am avut mereu în minte și câteva opțiuni de back-up.
RB: Asta m-a atras, de fapt, la acest workshop. Cum poți face un documentar în 5 săptămâni, într-un loc și cu o echipă pe care nu le cunoști? A fost un exercițiu provocator pentru mine și nu cred că ar fi fost posibil de finalizat fără ajutorul tutorilor. Ei au fost elementele esențiale în procesul realizării filmului și ne-au ajutat prin experiența lor să ne dăm seama dacă avem sau nu un film încă de la început.
Au existat momente tensionate sau greu de gestionat pe parcursul proiectului?
MV: Relația noastră cu subiectul și cu personajul a fost foarte bună, filmările au mers OK. Dar având în vedere că în echipă eram oameni cu background-uri diferite și abordări diferite ale cinema-ului, a fost uneori mai greu să găsim echilibrul modului în care vedem toți trei acest film.
RB: La începutul workshop-ului am fost întrebați cu toții ce fel de filme vrem să facem acolo. Care e subiectul/domeniul pe care vrem să-l dezvoltăm? Personal, am vrut să ies din zona de confort și să experimentez ceva nou în materie de narațiune și stil, un film fără dialoguri, situat la granița cu ficțiunea. Deși știam de la început că avem un film, procesul editării a fost destul de provocator, unul din motivele principale fiind lipsa dialogurilor. Aproape orice cadru era folosibil așa că am petrecut destul de mult timp la montaj, încercând noi și noi formule.
HB: Au existat momente tensionate în interiorul echipei pentru că aveam viziuni diferite, dar în cele din urmă am găsit o cale de mijloc.
De ce credeți că Wild Berries a fost desemnat câștigător al ediției din acest an a Aristoteles? Ce reacții ați primit până acum (de la traineri, juriu, public)?
MV: Cred că a fost apreciat pentru că filmul reușește să creeze un univers diferit prin puterea cinematografică a imaginii. Ambiguitatea existenței acestui băiat în fața camerei, modul în care privește într-un anumit moment iar în secunda imediat următoare devine captivat de cu totul altceva – acestea sunt chestiuni care au stârnit interesul celor care au vizionat filmul până acum.
RB: Cred că juriul a fost impresionat de calitatea imaginii și, la fel ca toți cei din workshop, de Cristi, personajul principal. Filmul este o imersiune în lumea lui și, pentru că e copil, oricine se poate identifica oarecum cu el și rememora propria copilărie.
HB: Cred ca Wild Berries a fost desemnat câștigător pentru că e greu să nu te îndrăgostești de Cristi să nu vrei să îl urmărești la fiecare pas cu care ne dezvăluie universul lui. Pe lângă asta, camera e foarte intuitivă și imaginea e foarte cinematică, iar montajul construiește povestea în așa fel încât se joacă cu percepția spectatorului. Wild Berries e un film simplu despre copilărie cu care oricine poate empatiza. Încă de la prima vizionare la care am prezentat câteva secvențe scurte am primit un feedback pozitiv, tutorii fiind impresionați de expresivitatea băiatului și ne-au încurajat să continuăm în același ritm. Apoi, la proiecția finală din Arad în prezența juriului ne-am bucurat foarte tare să obținem vot unanim.
Unde și când va putea fi văzut filmul vostru?
RB: Cu banii pe care i-am câștigat prin premiul de la Aristoteles vom lucra la sound design și îl vom trimite apoi la festivaluri anul viitor.
HB: Momentan filmul se află în post-producție (sound design și poate colour correction) și nu știm cât de mult o să dureze procesul, dar cel mai probabil o să începem să înscriem filmul în festivalurile de film începând cu 2018.