De un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul ”observațional”. Testat și premeiat prin festivaluri, documentarul românesc de observație și-a depășit deja punctul de supra-saturație. Gloriile ocazionale (Lumea văzută de Ion B, Constantin și Elena, Toto și surorile lui și Doar o răsuflare) nu justifică avalanșa de observaționale și nu sunt rețete de succes, sunt dovada unor autori (Alexander Nanau, Andrei Dăscălescu și Monica Lăzurean) capabili să forjeze din cantitatea enormă de material filmat și să trișeze cu fler și pragmatism elegant atunci când este nevoie de nițică coerență sau de un context. Poate suna dur ”să trișeze”, dar documentarul de observație în stare pură nu există. Are nevoie de proptele, și chit că e vorba de alterarea cronologiei din montaj, chit că sunt dialoguri/declarații/secvențe reluate din motive tehnice sau estetice, observaționalul bun reușește să fie memorabil și viabil în ciuda formulei observaționale, nu datorită ei. Perimată prin utilizarea excesivă, forma observațională a documentarului are limitări clare și deloc ignorabile.
Lipsa contextului
Servit din voice-over sau inserturi în alte formule documentaristice, contextul mai larg în care au loc cele filmate este, din start, dificil de inclus într-un documentar de observație. Ca cineast, contezi pe personaje pentru a elucida din dialoguri, monologuri sau acțiuni detaliile (multiple și importante) din spatele existenței lor cotidiene, chestie pe care oamenii în general nu o fac în dialoguri naturale, lucrurile fiind cât se poate de clare pentru ei și cei din jurul lor. Premisa și idealul acestui sortiment de film sunt foarte similare cu cele ale Noului Val, ale cărui succese au și impulsionat avalanșa de documentare observaționale: ”felia de viață”. Documentarul de observație poate fi cu ușurință un portret reușit, dar niciodată frescă. Constantin și Elena (Dăscălescu) și Ionaș visează că plouă (Dragoș Hanciu) sunt cele mai reușite exemple de portretistică observațională: au personaje cu un mediu de viață fix (”lumea satului”) și rutine zilnice aproape fixe. Contextul lor este ușor de încadrat într-un film onest și uman, care să nu-și trișeze nici spectatorul, nici protagoniștii. Toto și surorile lui și Doar o răsuflare includ din contextul mai larg decât familiile protagonist, fie și printr-o prelungă perioadă de filmări și un montaj abil, care să sugereze contexte sociale și să ofere un cadru mai larg (urban) pentru protagoniști.
Sărăcie informațională
Lipsa interviurilor cu personajele filmate și-a unor informații de context generalist despre problemele lor face de multe ori ca documentarele observaționale să lase impresia unor caricaturi schițate pe genunchi. E vorba de o superficialitate pe care spectatorul o sancționează instinctual astfel. Umanitatea personajului este de regulă redusă la poziția lui în societate (sărac, marginal, extrem de sărac sau destul de marginal par a fi criteriile pentru ales subiecții), iar lipsa unor materiale filmate exhaustiv din care monteurul să constuiască un personaj valabil se face simțită frustrant.
Estetică rudimentară
Noul Val a coborât estetica cinematografică fix în zona ”feliei de viață” aparent filmată fără rezon estetic. Documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene și nu a încercat să aducă nici esteticile vreunui regizor, nici regizori și cameramani capabili să caute estetică în perimetrul vizual (sau intelectual) al subiectului și viețile subiecților. Reacțiile publicului larg, care variază de la dezinteres la dispreț pentru documentarul aborigen de observație, își au sursa principală aici, în zona vizuală.
Ori ”caz social”, ori ”personaj extraordinar”
Subiecții observaționalului provin în mare parte din zona săracă, de la periferiile societății. Uneori avem de-a face și cu ”sfinții închisorilor”, dar de obicei documentarul observațional are o compenentă socială puternică. Sau una elogios-comemorativă. Între pășunismele de școală nouă, progresistă și cu incluziune, și osanalele aduse unor victime ale regimului comunist (cu dosare ideologice nu tot timpul curate), zona de viață și acțiune este pustie. ”Raising awareness„ și ”comemorativitatea idolatră” nu fac decât rău: awareness-ul a virat deja în plictis, iar elogiile pentru sfinții închisorilor nu fac decât să reia, fără zvâc vizual sau perspective noi, cele deja incluse în Memorialul Durerii.
