Caisă şi Jonathan Agassi nu puteau fi mai diferiţi: primul e un tânăr boxer sărac pe cale să se afirme, celălalt e un megastar porno israelian care se străduiește să rămână în top. Amândoi au parte, însă, de acelaşi tratament regizoral: observaţia distanțată, fără intervenţie. În Jonathan Agassi save my life, realizat de Tomer Heymann pe o durată de 8 ani, nu scenele de orgie sexuală din cluburile gay m-au făcut să-mi întorc ochii de la ecran, ci cea în care protagonistul se deşiră, în agonie, ca o fiară rănită, pe capota unei maşini (după câteva zeci de secunde, regizorul îl întreabă dacă e bine, dar asta nu mi-a atenuat prea tare disconfortul).
Povestea se aventurează de multe ori pe teritorii moral confuze. Cam ca în documentarele despre natură unde operatorul nu are voie să intervină când leul sfâşie gazela. Doar că aici e vorba de oameni, de unde problema etică. Dar este oare Jonathan chiar o „pradă” sau episodul autodistructiv nu e nimic altceva decât o punere în scenă, un alt performance al unui narcisist nevropat? Oricum ar sta lucurile, săriturile peste pârleazul deontologic dau bine: fără această descindere în abis, filmul ar fi fost mult mai searbăd. Agassi e superficial, dar fascinant, amoral, dar cumva atașant. Și asta contează, pentru că petrecem cu el o oră și jumătate. Documentarul te bulversează chiar de la secvenţa de deschidere: doi actori porno așteaptă să intre în scenă. În timp ce se încălzesc masturbându-se, unul dintre ei povestește cum i-a murit sora de cancer. Eros și Thanatos în plan secvență.
Heymann nu judecă și nu intervine. Însă prin gaura din zid care ne incită la voyeurism experimentăm nu excitare, ci oroare. Îţi sunt confirmate cele mai sinistre bănuieli despre o industrie care-și explotează, mestecă şi scuipă vedetele ca pe nişte măsele stricate. Să fii perpetuu erect pentru performanță înseamnă multe droguri, uneori chiar injectate direct în obiectul muncii; o asemenea poveste de succes nu are cum să se termine cu happy end. Însă un personaj şi un mediu, fie ele cât de captivante, nu sunt suficiente pentru un lungmetraj documentar– e nevoie şi de o relaţie stranie, dacă nu chiar bolnavă. Aici ea capătă accente incestuoase. Jonathan are o legătură extrem de afectuoasă cu o mamă mult prea înţelegătoare şi încurajatoare: dragostea ei este când înduioșătoare, când frisonantă. Iar fragila ei odraslă promiscuă are nevoie compulsivă de aprobarea ei necondiționată, ca și de faimă. Până la urmă, mama face parte tot din galeria de sicofanți care hrănesc ego-urile și contribuie la decăderea starurilor de orice tip.
Caisă are o familie mai puţin înţelegătoare și „iubitoare” şi mai mercantilă, pentru că îl vede ca pe-o potențială mașină de făcut bani. Noul film al lui Mavrodineanu e unul dintre puţinele documentare românești longitudinale (etichetă aplicată celor realizate într-o perioadă lungă de timp) care are un story puternic și personaje remarcabile. Regizorul a stat mult cu eroii săi și asta se vede. A avut de montat din sute de ore de material video pentru un documentar sportiv care este, în fine, despre o relaţie: cea dintre un tânăr promiţător dintr-o familie săracă de romi şi antrenorul care investeşte timp, energie și suflet în el pentru că-i vede stofa de campion. Caisă e prea tânăr şi necopt; se încadrează la „categoria pană” ca personaj. E confuz, neinstruit, disputat ba de antrenor, ba de rude, o forţă brută ce așteaptă să fie şlefuită. Însă centrul de greutate este antrenorul Dumitru Dobre, un protagonist perfect de documentar: hâtru, expresiv, extrovertit, natural. Se comportă de parcă n-ar exista camera. Mi s-a părut că seamnănă cu Mickey, antrenorul lui Rocky: un înveliș de dur peste un miez candid. Doar că Dobre nu e fictiv. Pentru Caisă, e și mentor și figură paternală. Atunci când încrederea este trădată (și mă abţin să dau spoilere), am resimţit episodul ca un upercut sub centură, dacă nu chiar ca un K.O., pentru că îmi păsa de ei și de ceea ce încearcau să facă împreună. La această emoție anxioasă contribuie și filmările din mână care îi conferă documentarului o energie pe măsura unui sport brutal și cinetic.
Citește și Salonic în 3 portrete (II): ce-a zis Pauline