Inegalabilă, sclipitoare, vitriolată, neînfricată, amuzantă, controversată, influentă, adulată şi detestată. Câţi critici de film au strâns asemenea epitete? Niciunul. Şi acum, în epoca blogărilor plătiţi cu vizionări gratuite şi a studiourilor monopoliste, nicio şansă să mai răsară unul la fel.

Am devorat pe nemestecate documentarul What She Said: The Art Of Pauline Kael, încercând să nu mă înec cu bucăți de celuloid, referinţe cinefile și citate de pus pe tricou. Am descoperit că am un lucru un comun cu Quentin Tarantino: Pauline a fost prima care ne-a învăţat pe amândoi să citim cinema-ul atât visceral, cât şi intelectual. Îmi amintesc că aveam o copie piratată a CD-ROM-ului Cinemagia unde la filmele mari erau reproduse cronicile a doi mari grei: Roger Ebert şi Pauline Kael. Ebert era cel umanist&suculent, Kael era cea a naibii&spumoasă. Dădea de pământ cu mai toate filmele mele favorite, dar o făcea cu un asemenea panaş că o citeam de parcă viaţa mea ar depinde de asta. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu de acord cu cineva ca să savurez ce scrie. Un mare critic este, în primul rând, un bun eseist – iar la capitolul ăsta Pauline a fost inimitabilă. A desfiinţat pelicule clasice cu o asemenea vervă şi cu atâtea expresii memorabile, încât era imposibil să te superi pe ea (mai puțin dacă erai regizor, actor, scenarist, producător, etc). Nu-și punea niciodată amortizor ca să menajeze un ego fragil. Şi asta a făcut-o incomodă: i-a fost greu să supraviețuiască chiar şi într-o vreme când presa își trăia perioada de glorie. Dar considera jurnalismul ca o menire mesianică.

La începutul carierei, Kael, o tânără și săracă single mom a fost promovată: i s-a dat propriul birou de copyrighter într-un zgârie nori. Atunci când și-a văzut numele pe ușă, a izbucnit în plâns. Şi-a dat demisia. Pentru că voia să scrie, nu să se „prostitueze” în publicitate, „Cel mai important lucru e să lupți contra succesului care te ține prizonier” e una dintre multele  vorbe de duh pe care le veți auzi într-un film obligatoriu pentru cei care iubesc cinema-ul, literatura și documentarele despre figuri mitice. A crezut mereu că trebuie să rămâi credincios cuvintelor și instinctelor și să livrezi „adevărul” (atunci când e vorba de critica de film, profund subiectivă, acest „adevăr” înseamnă să spui ceea ce gândești și să simți). Pauline scria din creier, dar şi din viscere; practica o critică senzual-intelectualistă foarte personală. Detesta să-şi raționalizeze patimele, iar multe dintre titlurile cărților ei aveau conotații sexuale: I lost It At The Movies, Deeper Into Movies, Kiss Kiss Bang Bang.

O întreagă industrie tremura de câte ori mai apărea un număr din New Yorker cu articolele ei. Vedetele şi regizorii îi trimiteau scrisori de ameninţare, de mulţumire, de implorare. Atârnau de fiecare cuvânt al teribilei Kael. Iar ea era discreţionară, imprevizibilă şi plină de contradicții: când credeai că ţi-ai dat seama ce-i place, se sucea. Acum te adora, acum te demola: pe Scorsese „l-a făcut”, practic, atunci când Mean Streets a fost primit cu rezerve de alţi colegi, dar l-a dărâmat pentru „urâtul” Taxi Driver. Marty n-a mai citit nicio cronică de-a ei. După ce i-a ridiculizat Blade Runner-ul, Ridley Scott n-a mai citit nicio cronică, niciodată.

Putea fi genială, crudă, arbitrară. Şi se înşela de cele mai multe ori. Îi plăcea postura de provocatoare şi de contrariană pe care şi-o cultiva cu grijă. A fost mare influenţa ei în epocă? Da, și în bine și în rău. A făcut breasla să reconsidere Bonnie & Clyde, dar a scris un faimos eseu – Raising Kane – unde-i minimiza pe nedrept meritele lui Orson Welles și susținea că adevăratul autor a fost scenaristul Mankiewicz. Era în stare să demoleze reputații cu o singură întorsătură a frazei. Episodul cu David Lean e unul antologic: Kael l-a detestat pe gentleman-ul autor a multor clasice cu priză la public. Atunci când l-a întâlnit, a tăbărât ca o fiară pe el. Insultele jurnalistei l-au destabilizat atât de tare pe politicosul britanic, încât şi-a pus întrebări dacă mai merită sau nu să fie regizor, dacă nu cumva e chiar o nulitate. Aceaste dubii de sine au fost destabilizatoare: a revenit la cinema abia după o pauză de câțiva ani.
        

Cu aceeaşi intensitate ura şi teoria filmului de autor al cărei corifeu era rivalul său Andrew Sarris „Şi gunoiul are un miros mai distinctiv decât trandafirii, dar asta nu-l face mai plăcut” spunea ea într-o diatribă contra filmului arthouse. Şi, totuşi, l-a susţinut pe Brian De Palma şi când a făcut cele mai inepte pelicule. Prefera angajamentul și detesta cinema-ului cerebral de tip Antonioni, dar nu-i plăcea nici Chaplin când îi smulgea lacrimi.

„E greu să trăiești cu cineva cu care n-ai aceleași interese și gusturi comune”, aşa că toate relaţiile sale sentimentale au fost de scurtă durată. S-a înconjurat în schimb de un anturaj adorator, care a făcut-o insulară. Celor care-i reproşau că n-are dreptul să demoleze filme atâta timp cât n-a făcut niciunul, le-a răspuns inspirată: „nu trebuie să faci un ou care să știi dacă e bun”. Formidabilă, combativă, dar şi îmbătată de putere. Fiica ei povesteşte că nu avea pic de conştiinţă de sine şi că nu putea accepta că scrisul ei are consecinţe negative pentru că era făcut cu „bune intenții”. Însă atunci când ea însăși a devenit ținta criticilor, după ce ziarista Renata Adler a publicat un articol nimicitor în New York Review of Books, a simțit pe pielea ei cum e să fii de partea cealaltă.

A murit înainte ca jurnalistica de film să se închine corectitudinii politice. Mă întreb ce reacții ar produce azi stilul ei de a se lua de „vaci sacre” sau convingerea că subiectul nu face un film sacrosant. A fost singura care a distrus Shoah, documentarul despre Holocaust, considerat în unanimitate (minus 1) o capodoperă, pentru că i s-a părut „estetic corupt”.  Oare ce-ar fi zis despre acest film care-i este dedicat şi care nu inovează cu nimic la nivel formal, dar e o delicioasă îmbinare de interviuri, fragmente de filme clasice, fotografii și vorbe? Dar ce vorbe…         

Pauline Kael a fost şi o deschizătoare de drumuri, dar şi un produs al epocii în care cuvântul printat conta enorm. N-a vrut să facă nimic altceva, n-a învăţat nici măcar să bată la maşină (fiica-sa îi transcria articolele și cărțile). A demonstrat că femeile pot argumenta cu succes. Sigur, Casualties of War, una intre peliculele ei favorite, n-a marcat istoria cinematografică, iar Blade Runner, pe care l-a detestat, a devenit un reper incontestabil. Doar că despre acesta din urmă n-a scris nimeni atât de nemeritat de frumos.