„Filmul documentar ne poate ajuta să înțelegem nuanțele lumii în care trăim. Avem un timp limitat în această lume și cred că e foarte important să înțelegem cum și de ce am ajuns unde suntem astăzi, iar acest proces nu se poate întâmpla fără a ne racorda la multitudinea de realități, perspective și reprezentări.”

Originară din Oradea, Cristina Haneș a absolvit cursul de cinematografie al școlii de film din Cluj-Napoca, la Universitatea Babeș-Bolyai, urmând apoi programul internațional de regie de film documentar DocNomads.

Mirona Radu: Cum era copilul Cristina Haneș și care sunt primele sale amintiri legate de cinema?
Cristina Haneş: Nu am fost o cinefilă înrăită când eram mai tânără, de fapt nici acum nu sunt. Nici nu aveam o cameră de filmat în copilărie. La cinematograf nu prea mergeam, mai degrabă vizionam filme la televizor. Țin minte însă că am văzut cu mama “Evita” la cinematograful Libertatea din Oradea. Mai încolo, în adolescență, piratam filme de pe internet sau mă uitam noaptea la filmele de pe TVR sau HBO.

MR: Când și cum te-ai decis să studiezi cinematografie? Cum ai fost atrasă de documentar?
CH: În ultimul an de liceu am decis să aplic la școala de film din Cluj deși eram convinsă că nu voi intra. Până atunci nu aveam niciun plan concret, oscilam între mai multe opțiuni de studiu dar niciuna dintre ele nu mă incita prea tare. Nu cunoșteam pe nimeni din zona cinematografiei și nici în familie nu am avut pe nimeni care să se dedice vreunui domeniu artistic. Spre documentar m-am îndreptat în al doilea an de studiu, după ce am încercat să fac un scurtmetraj documentar ca parte a unui exercițiu de școală. Mi-a plăcut foarte mult procesul prin care am trecut atât la filmări cât și la montaj. Dar în timpul studiilor la DocNomads m-am convins să îmi urmez intuiția și să îndrăznesc să fac asta.

MR: Ești câștigătoarea premiului Pardino d’Oro pentru cel mai bun scurtmetraj internațional de la Locarno IFF 2017 cu documentarul António e Catarina. Tu ai ales subiectul sau el te-a ales pe tine?
CH: Acest film este mai degrabă rezultatul unei reacții puternice pe care am avut-o când l-am cunoscut pe Antonio, personajul filmului. Amândoi am fost copleșiți de amploarea pe care această întâlnire și mai apoi relație a avut-o în viețile noastre pe parcursul unei perioade de trei ani de zile. Rămâne un eveniment misterios pentru mine, mai ales pentru că, fără să știu, trăiam și filmam ultimii 3 ani din viața lui Augusto.

MR: Oamenii înregistrați pentru a fi parte într-o poveste a unui autor devin personaje? Despre ce limite putem vorbi în cazul unui film documentar?
CH: Eu îi consider astfel pe oamenii pe care îi filmez și pentru că intrăm într-o relație specială, diferită de oricare alta pe care o pot avea. În demersul de portretizare a unui om, inevitabil vom alege anumite dimensiuni ale sale, în detrimentul altora. Această distincție mă ajută să fiu protectivă față de acești oameni care se dau pe sine în fața mea și a aparatului de filmat. E o relație care de obicei pornește pentru mine de la o fascinație, la început aproape de neclintit, dar pe măsură ce înaintăm în procesul de cunoaștere, ne testăm de fapt limitele, atât în relația noastră cât și în actul de reprezentare. E important pentru mine să înțeleg de ce acceptă o persoană să fie filmată dar și să comunic cât de limpede reușesc care sunt intențiile mele.

MR: Ai simțit presiune pe umerii tăi cu un asemenea premiu la Locarno pentru, până la urmă, un scurtmetraj documentar studențesc, sau dimpotrivă, ai căpătat și mai multă încredere?
CH: Cumva le-am simțit pe ambele, pe de-o parte, a fost o încurajare de care aveam nevoie în acel moment pentru că tocmai terminasem perioada de studiu și priveam cu multă anxietate viitorul. Pe de altă parte, am simțit și o presiune asupra următorului film pe care îl pregăteam împreună cu colaboratoarele mele, Arya Rothe și Isabella Rinaldi. Ce m-a ajutat foarte mult a fost întocmai acest proces colaborativ dintre noi, în care ne-am sprijinit reciproc în această încercare de a naviga industria de film, sistemele de finanțare, festivaluri de film, modele de distribuție pentru că în esență, am vrut să ne dăm seama cum vom putea să continuăm să facem filme; nu e chiar evident după 5 ani de studiu.

MR: Așadar împreună cu Arya Rothe din India și Isabella Rinaldi din Italia, colege în DocNomads, ai constituit un colectiv de film numit NoCut Collective. Împreună ați realizat lungmetrajul de debut A Rifle and a Bag, o co-producție India-România-Italia- Qatar), filmat integral în India, care a avut premiera la Festivalul Internațional de Film Rotterdam, unde a fost premiat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competiția Bright Future în 2020). Care a fost maniera de lucru?
CH: A Rifle and a Bag este debutul nostru în lungmetraj, un film pe care l-am co-regizat în cadrul colectivului nostru NoCut. Pe lângă partea de regie, noi am făcut și producția acestui film și am fost echipa de filmare din locație. Eu am filmat, Isabella a luat sunetul, iar Arya se ocupa de comunicarea cu oamenii pe care îi filmam. Chiar dacă Arya comunica cu personajele noastre în afara filmărilor în Hindi, în timpul filmărilor ei vorbesc două limbi indigene, Gondi și Madia, pe care nici Arya nu le înțelegea. Astfel am filmat tot materialul fără să înțelegem un cuvânt. Înainte de a merge la filmări, stabileam împreună ce vom urmări, dar desigur că de multe se întâmplau lucruri neașteptate, așa că eram mereu atente, fiecare în felul său. Mai apoi, am montat filmul împreună dar am lucrat și cu o consultantă pe partea de montaj, Yael Bitton.

MR: Ce alte proiecte dezvoltați împreună?
CH: În ultimii 2 ani, am început să sprijinim și alte proiecte ca și consultante artistice și co-producătoare, în primă fază pentru că am fost abordate de alți cineaști/cineaste care au fost interesați/interesate de modelul nostru de producție și colaborare. Așa că în ultima vreme ne-am implicat destul de mult în filmele de debut ale unor autori tineri din diverse țări (ca India, Nepal, Irlanda de Nord) care sunt interesați să experimenteze la nivel formal cu filmele la care lucrează, chestionând astfel limitele filmului documentar.

MR: Cât de mult timp petreci în dezvoltarea unui subiect și care sunt sursele tale de inspirație?
CH: Încep să filmez destul de timpuriu în etapa de dezvoltare, deci etapele se suprapun destul de mult. Mă ajută mult să trec prin materiale filmate pentru a-mi da seama care ar fi abordarea potrivită subiectului pe care îl explorez și să înțeleg limitele aparatului de filmat, ale mele, precum și ale oamenilor pe care îi filmez. Nu prea pot identifica foarte precis sursele mele de inspirație. Uneori sunt alte filme documentare pe care le vizionez, alteori sunt pur și simplu interesele pe care le am în anumite perioade. Prin proiectele mele individuale sau colective, mă interesează să îmi chestionez preconcepțiile mai degrabă decât să demonstrez ceva anume.

MR: Ce valoare umană consideri a fi cea mai de preț pentru tine ca autor de film documentar?
CH: O atitudine animată de candoare, generozitate, curiozitate, curaj. Faptul că personajele mele ajung reprezentate și mai apoi expuse în fața altor oameni, mă responsabilizează și mă macină destul de mult. Încerc totuși să eliberez lucrurile cât mai mult de sub controlul meu, să nu le blochez; să las lucrurile să se întâmple și mai apoi să le elucidez. Să caut în interiorul luptei între ceea ce sunt și ceea ce vreau să devin – pentru a găsi în mine gânduri pe care le evit pentru că mi se par incomode, iar acea frică sau ezitare devine pentru mine indicele unui lucru care merită să fie explorat.

MR: De ce să iubim filmul documentar?
CH: Filmul documentar ne poate ajuta să înțelegem nuanțele lumii în care trăim. Avem un timp limitat în această lume și cred că e foarte important să înțelegem cum și de ce am ajuns unde suntem astăzi, iar acest proces nu se poate întâmpla fără a ne racorda la multitudinea de realități, perspective și reprezentări.