În clasamentul pe care (mi) l-am făcut despre filmele anului trecut, am plasat pe locul doi, fără nici un fel de reținere, L’image manquante, frisonantul documentar realizat de regizorul cambodgian Rithy Panh în 2013, despre ce a trăit, adolescent fiind, în anii cînd regimul criminal al khmerilor roșii s-a instalat în țara sa. Am văzut filmul la Festivalul Filmului Francofon de la Namur, la sfîrșit de septembrie, anul trecut. A concurat pentru marele premiu, dar, din păcate, a fost ignorat cu desăvîrșire. Într-un anume fel, acest film a fost imaginea lipsă a festivalului. Pentru mine, a fost una dintre acele descoperiri pe care ți le dorești dintotdeauna și pe care le aștepți cu speranțe din ce în ce mai obosite. Nu, nu-s cuvinte secate de sens, nu-s numai cuvinte destinate să umple o simplă cronică, pentru că L’image manquante este, pur și simplu, o revelație.

Filmul este, de fapt, o cronică subiectivă, cum altfel ar fi putut fi?, a unui coșmar. Ce-l diferențiază față de alte documentare, chiar cu același subiect, este alegerea protagoniștilor. În loc să folosească imagini de arhivă și clasicele interviuri cu cei implicați (victime și criminalii executanți), Rithy Panh pune în scenă elaborate diorame cu ajutorul unor mici figurine din lut. Efectul e DEVASTATOR. Cu chipurile lor cu trăsături ușor copilăroase, dar din care nu sînt eliminate suferința și chinurile, aceste mici păpuși recompun viața de zi cu zi a unor oameni a căror singură vină a fost că nu se potriveau imaginii despre lume pe care o aveau khmerii roșii. Într-un anume fel, EI erau imaginea lipsă pe care ideologii acelor ani încercau să o înlocuiască, să o umple cu… numere. Rînd pe rînd, ne sînt arătate momentele pe care regizorul le-a trăit, pe care și le amintește și pe care ni le restituie cu o acribie a detaliului care au ca efect (pentru mine, cel puțin) o dislocare sufletească pe care niciodată n-am bănuit-o. ”La deportation de Phnom Penh est une image manquante” spune Rithy Panh și pe ecran vedem o căruță cu două roți mari, trasă de doi boi obosiți, în care s-a înghesuit familia regizorului și ceea ce s-a putut lua din casă. Sînt mînați ca vitele, în plin sezon secetos, către locul unde trebuie să-și înceapă noua viață, în noua lor țară, Cambodgia Democrată. Ajunși a la campagne, într-o pustietate luxuriantă și ucigătoare, sînt separați și aliniați: femei, copii, bărbați, adulți, tuturor le sînt confiscate toate amintirile, toate bunurile personale și, curînd, nu mai există oameni, ci numere în haine cenușii. Toată acestă secvență este ilustrată prin micile figurine din lut, cu o muzică alcătuită, mai degrabă, din fragmente de sunete metalice, inumane. Se face travelling pe rîndurile de copii și adulți, pe grămezile de valize, de boccele și de lucruri care au fost ale unor oameni în carne și oase. În căruțe erau îmbrăcați normal; aveau culori pe ei și, încă, mai aveau ce ține în brațe, chiar dacă pe fețele lor triste se vedea cum viața și bucuria acesteia dispare încet-încet, pînă cînd va fi fost înlocuită de non-expresia vitelor sub jug. Ceea ce reușește regizorul cu aceste figurine nemișcate este, așa cum spune chiar dumnealui, ca prin modelarea lutului, prin pictarea lui și prin introducerea aparatului de filmat în mijlocul unei lumi devorate de metastazele ideologiei criminale, să ne facă să vedem sufletul tuturor victimelor, să simțim mult-prea-umana suferință pe care a trebuit s-o îndure în acei ani deloc îndepărtați.

Pentru că a trecut ceva timp de cînd am văzut filmul, aș mai fi avut nevoie de încă o impresie proaspătă. Din păcate, nu l-am găsit pe dvd/blu-ray. Din fericire, nu este nici pe net. Totuși, ceea ce am găsit în lumea noastră virtuală și omniprezentă m-a ajutat: destule și diferite trailere ale filmului și suficiente interviuri cu regizorul Rithy Panh, inclusiv ceremonia de la Cannes 2013, cînd a primit Marele Premiu Un Certain Regard. Nu vreau să transform această cronică-recomandare într-o nesfîrșită erupție verbală. Ar fi indecent. Imaginile și cuvintele filmului sînt zguduitoare. Dacă nu l-ați văzut și ca să vă domoliți nerăbdarea pînă la a treia ediție docuArt, unde îmi doresc și sper că L’ image manquante va fi proiectat, căutați, pe lîngă trailerele de care pomeneam, măcar 7 questions with Rithy Panh.

Mai e ceva foarte important de spus despre acest film-eveniment. Este, poate, dincolo de indiscutabila sa valoare documentară, o excepțională mărturie despre puterea cinematografului și despre rolul și importanța lui în menținerea și funcționarea memoriei noastre. În vremuri în care suferința, disperarea, crima sînt distribuite în regim de divertisment, cum mai poate o imagine, mai bine spus lipsa unei imagini, să ne oprească și să ne pună pe gînduri, să ne disloce din obișnuințele noastre confortabile? Cel mai bun răspuns îl dă, firesc dealtfel, regizorul Rithy Panh, cînd explică ce este această obsedantă imagine lipsă: o singură imagine nu explică întregul adevăr, nu justifică o crimă, important este drumul către găsirea imaginii lipsă, importantă este călătoria pînă acolo.

Închei spunînd că, dacă sîntem atenți, poate avem șansa ca pe acest drum să nu mai ocolim întrebările și să nu ne mai ferim de răspunsuri. Chapeau, Monsieur Panh!