Marea plăcere pe care mi-o dă procesul de selecţie Docuart este cea a revelaţiei: într-o perioadă scurtă, am privelgiul să descopăr oameni şi drame în contexte ample, dacă nu copleşitoare. Cele mai bune dintre documentare îmi fac creierul şi inima să explodeze. Roboţelul de Aur este unul dintre ele. “Am plâns”, i-am spus Danielei Apostol. “Cine n-a plâns?” mi-a replicat ea.
Un documentar bun nu are nevoie doar de un personaj extraordinar. Are nevoie să-l înconjoare cu o lume particulară şi cu situaţii semnificative ca să-i scoată în evidenţă complexitatea. Mihai Dragolea şi Radu Mocanu au reuşit acest lucru, reamintindu-mi de ceea ce spunea managerul sportiv Cus D’Amato: “Boxul e o înfruntare a caracterului şi a iscusinţei. Boxerul cu cea mai puternică voinţă, hotărâre, dorinţă şi inteligenţă este cel mereu victorios.” Pentru că aici e vorba, întâi şi întâi, de enormă victorie – nu neapărat sportivă: filmul o urmăreşte timp de un an pe Steluţa Duţă în drumul ei spre o finala europeană, dar ne arată şi incredibila sa luptă – în mod clar câştigătoare- de a nu fi o victimă. O victorie mai mare, nu văd. Da, sună a clişeu cinematografic. Ba chiar film clasic de box (mai toate sunt despre izbăvirea prin sudoare&sânge prin upercturi înverşunate, exorcizatoare), un soi de Million Dollar Baby încrucişat cu Raging Bull sau, dacă vreţi, cu Somebody Up There Likes Me şi cu toate poveştile despre acest sport spuse vreodată. Doar că e pe bune. Pe Steluţa, necruţătoare în ring, stângace şi emotivă în afara lui, dar mai cursivă şi mai expresivă decât mulţi oameni şcoliţi, boxul a salvat-o. “Când eram la casa de copii”, mărturiseşte ea, “voiam două lucruri – să fac box sau să devin călugăriţă” şi brusc am sentimentul că mă aflu într-un film de Scoresese.
Previzibil, detaliile devastatoare ale copilăriei sale din orfelinat nu întârzie să apară. Neaşteptat e felul senin, dacă nu candid, în care Steluţa le povesteşte. Ea şi prietenii săi, colegi de suferinţă, rememorează cu umor şi cu distanţare copilăria “aventuroasă” care le-au solidificat amiciţia.
Însă nu-şi plâng de milă: eroina (poreclită “pitbul”) recunoaşte că, dacă n-ar fi ajuns la casa de copii, n-ar fi supravieţuit. Şi îi dăm dreptate atunci când ajungem împreună cu ea şi cu sora ei, adoptată de o familie, la casa natală. Casă e mult spus; cocina ar fi mai precis, dar tot n-ar putea descrie mizeria sinistră în care trăiesc două fiinţe: iresponsabila şi arierata sa mamă care nici nu mai ştie numărul copiilor abandonaţi (în jur 9, dintre care doi băieţi pieriţi în accidente de muncă) şi fiica ei matură, cu sindrom Dawn. O scenă dură şi destabilizantă ca pumn în plex atenuat doar de compasiunea detaşată a Steluţei, ce pare incapabilă de resentimente sau de învinovăţiri.
Sunt multe secvenţe memorabile, dar cele mai emoţionante descriu relaţia paternală, tandră şi intensă, însă nu lipsită de tachinări, dintre Steluţa şi antrenorul, mentorul şi salvatorul ei. E greu să rezişti cu ochii uscaţi – iată un om care a sprijinit scos la lumină o sportivă şi o persoană grozavă şi care ne dă o lecţie de umanitate. “Steluţa este un aluat de turtă dulce împachetat într-un ambalaj de fier” scria Alexandru Enciu într-un superb portret pentru Pro Sport. “În orice altă parte civilizată a lumii, un om cu o poveste de viaţă ca a Steluţei Duţă ar fi un instrument valoros în mâna instituţiilor statului, pe post de exemplu şi de speaker motivaţional în rândul copiilor instituţionalizaţi.” Ar putea fi o steluţă călăuzitoare nu doar pentru orfani, ci şi pentru copiii prea răsfăţaţi ce scâncesc după ultimul model de smartphone şi pentru noi toţi care uităm, uneroi, cât de norocoşi suntem. Roboţelul de aur documentează felul miraculos în care traume aparent insurmontabile construiesc un om frumos.
