În 2013, la prima ediţie competiţională a festivalului Docuart, tânăra cineastă Iulia Matei a fost selecţionată cu scurtmetrajul studențesc Nouă vieţi – un documentar-portret despre o femeie de 85 de ani, singură, dar deloc demoralizată, care îşi povestește viaţa cu detaşare remarcabilă şi umor cuceritor. Nouă vieţi este şi filmul cu care regizoarea a absolvit secţia Cinematografie şi Media din cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune a universității clujene Babeş-Bolyai.

Anul acesta, Iulia Matei revine în selecţia Docuart, însă în competiţia principală. Staţia #15033 este un lungmetraj realizat la aceeaşi facultate, rezultat al urmării masteratului de Teatru, Film şi Multimedia. Faptul că un regizor la început de carieră este prezent cu un nou film în competiţie, făcând pasul de la secţiunea studenţească la cea rezervată cineaştilor consacraţi (unde mai întâlnim nume precum Răzvan Georgescu, Claudiu Mitcu sau Alexander Nanau), este un motiv de bucurie şi de mândrie pentru organizatorii Docuart. Căci, fără doar şi poate, unul dintre principalele obiective ale festivalului este stimularea producţiei naţionale şi a regizorilor autohtoni devotați cinematografului documentar.

Staţia #15033 este tot un film-portret despre un protagonist singur, numai că aici singurătatea este una voluntară, asumată. Istrate Danci („Tiucu“ pentru prieteni), este un bărbat de 45 de ani, care lucrează de 24 de ani la Staţia Meteo Iezer, aflată într-o căldare glaciară de la poalele Vârfului Pietrosu din Munţii Rodnei, la altitudinea de 1.785 de metri. Aşadar, Tiucu şi-a petrecut mai bine de jumătate din viaţă departe de familie (părinţi, apoi soţie şi doi fii, acum adolescenţi), fiind atașat de munca sa şi pasionat, fără leac, de munte.

Iulia Matei (care nu este numai regizoare, ci şi producătoare a filmului, realizând chiar şi montajul, alături de Vlad Voinescu, şi înregistrarea sunetului în priză directă, împreună cu Rareş Hanţiu) şi-a observat protagonistul, în mediul său, de-a lungul a patru anotimpuri. Sugestiv, în establishing shot-ul ce deschide documentarul, Tiucu este urmărit (de către operatorul Marius Mîndruţău, purtând aparatul de filmat pe umăr) în timp ce se îndreaptă, cu schiurile pe zăpadă, către clădirea staţiei, iar, atunci când cadrul este fixat, asociind personajul cu spațiul său familiar, camera îşi opreşte înaintarea, îndemnându-ne parcă să contemplăm lumea lui Tiucu.

Apoi, timp de vreo oră, îl vedem pe protagonist desfășurându-și activităţile obișnuite, exprimându-și opiniile despre munte și viaţă (unele ne stăruie în memorie, precum admirația lui Tiucu pentru acea moarte care nu ucide şi visele celor decedaţi) sau comentând diverse materiale video (reality shows şi filmări de amatori). Totuşi, documentarul nu devine redundant, iar câteva secvenţe ies în evidenţă, precum cea în care Tiucu, filmat din spate, transmite datele înregistrate către centrala meteo din Cluj, iar în faţa sa este plasat un ciob de oglindă ce reflectă jumătate din chipul protagonistului (Iulia Matei construia asemenea cadre şi în Nouă vieţi), sau cea în care bărbatul aprinde o torță pe zăpadă, în amintirea prietenilor morţi pe munte, iar picăturile de apă căzute pe burlan, off-frame, provoacă nişte sunete ca de toacă.

Filmul merită apreciat pentru maniera în care Iulia Matei adaptează forma documentarului observațional (foarte apreciat în facultatea clujeană, după cum am notat şi cu alte ocazii) la conținutul abordat şi, totodată, la durata filmului (ritmul unui lungmetraj este mult mai dificil de menținut decât în cel al unui scurtmetraj, dar realizatorii s-au achitat cu brio de această misiune), precum şi pentru modul în care regizoarea şi-a dedicat toate energiile observării şi (re)prezentării protagonistului ei, transmițându-le şi spectatorilor o parte din fascinația ce-i uneşte (a lui Tiucu faţă de piscurile greu accesibile şi a Iuliei faţă de puterea documentarului de a captura realitatea). Staţia #15033 este filmul unui cineast matur, care are toate şansele să se impună printre numele de prim-plan ale documentarului românesc.