Francofonia, 2015
Regia: Alexander Sokurov

Muzeele sunt artă moartă. Nu şi în Francofonia, unde Sokurov ia oameni demult dispăruţi şi obiecte înţepenite în timp, le suflă de praf şi le transformă în artă vibrantă, modernă.

Documentarul, prezentat anul trecut la festivalul de la Veneţia într-o sală arhiplină, ajunge pe ecranele noastre abia acum – dar mai bine mai târziu decât niciodată. O bizarerie arthouse într-un peisaj de vară blockbusterizat, ce ar fi meritat o mai mare atenţie din partea cinefililor (abia ne-am strâns cinci de-o proiecţie la Cinematecă).

Francofonia atacă arta politicii şi politica artei cu povestea despre măsurile pe care Jacques Ajar, directorul muzeului Luvru şi Wolff Metternich, şeful comisiei Wehrmacht pentru conservarea artei, le-au luat ca să protejeze moştenirea culturală franceză în timpul celui de-al doilea război mondial. Mai puţin artă academică şi mai mult „instalaţie” modernă sau colaj îndrăzneţ, documentarul îmbină personajele fictive cu figurile istorice, imaginile de arhivă (de pildă, trupele naziste ce mărşăluiesc prin Paris), cu reconstiturile şi reimaginările (printre care o extrem de percutantă şi hilară lecţie din viitor a maestrului către personajele sale sau o conversaţie a sa pe Skype cu căpitanul unei nave ruseşti ce transportă obiecte de artă pe furtună).  Din spatele acestui tablou istoric compozit se aude vocea narativă uneori serioasă, uneori mucalită a lui Sokurov.  Într-un interviu, cineastul mărturiseşte cum Francophonie e un studiu artistico-istoric care se foloseşte de tehnicile documentarului şi ale ficţiunii. „Nu e vorba doar de istoria franceză sau de cea germană, ci de cea universală, despre greşelile pe care lumea asta le-a făcut şi despre cum le-a depăşit, despre evenimente şi acţiuni uluitoare care au reuşit să salveze ţara şi arta Luvrului. Ce e oare mai importantă, cultura sau viaţa? Sau cultura, viaţa şi statul? Şi pentru ce merită să plătim cu vieţile?”

Noul documentar e un companion piece a capodoperei sale din 2002; Arca rusească e filmat într-un singur plan secvenţă de 90 de minute cu un Steadicam care hoinăreşte prin Muzeul Ermitaj. Şi acela este o meditaţie când profundă, când ludică despre artă şi jocurile puterii. Acum, Sokurov încearcă să exploreze relaţiile Rusiei cu Europa, mai precis rezistenţa tainică a Rusiei contra Europei şi continua nemulţumire a Europei faţă de Rusia – un ghem complex și antic de relaţii de dependenţă economică şi politică, de admiraţie şi de neîncredere.

Cineastul rus pare încă tulburat de infamul asediu al Leningradului, în care mai bine de un milion de ruşi au murit apărând oraşul împotriva armatei germane. Astăzi, în Rusia lui Putin, regizorul luptă să împiedice noii îmbogăţiţi ruşi să distrugă clădirile istorice din citadela pentru a cărei salvare s-a plătit atunci un preţ de neînchipuit. Dacă indigestul Faust v-a decepţionat, daţi-i o şansă Francofoniei – atât cât îl mai puteţi prinde pe ecrane. E unul dintre cele mai dense, mai inventive şi mai inclasabile documentare pe care le-am putut vedea recent. După proiecţie, cei cinci spectatori stingheri din sala mare s-au strâns şi au dezbătut aprins filmul tocmai văzut, pe trotuarul prea îngust pentru atâtea sensuri.