Interviu cu Evelina Cracană

Acum 5 ani rolurile erau inversate: eu tocmai făcusem un documentar, iar Evelina îmi lua un interviu pentru un site cultural local, altiasi.ro, unde aveam să fim colegi o scurtă perioadă. Pasionată de film, ea și-a continuat studiile în Scoția, iar acum cîteva luni aflam că a fost selectată la Aristoteles. Cum acest workshop are un bun renume și nu e an în care să nu dea măcar un titlu de documentar care să fie printre cele mai bune ale anului, m-am bucurat pentru ea și i-am urat succes. Ne-am auzit la scurt timp după terminarea proiectului, unde a lucrat în echipă cu italianul Piero di Silverio și am fost curios să-i pun cîteva întrebări referitoare la experiența din Maramureș.

– Unde studiezi şi ce planuri profesionale ai mai departe?
– În prezent sunt studentă în anul patru la Edinburgh Napier University, specializarea Producţie de Film. Anul acesta voi filma proiectul de absolvire, apoi mă gândesc să aplic la un internship ca editor şi să dezvolt câteva scenarii pe care le am în prezent în stadiul de schiţă. Îmi doresc să fac filme în România pentru că primele mele amintiri şi descoperiri fundamentale îşi au originea acolo şi chiar după trei ani de studii în străinătate mă simt conectată la cultura şi societatea românească şi vreau să-i dezgrop poveştile. În acelaşi timp, am lucrat cu tineri din industria asta, care provin din diferite ţări europene şi Canada şi sper ca aceste legături să se concretizeze prin noi proiecte şi în afară României/Scoţiei.

– Te interesează filmul documentar în special?
– Mă interesează şi filmul documentar şi cel de ficţiune şi forme hibride care pot deriva din acestea. Liniile sunt foarte fine şi definiţiile blochează. Pentru mine, ca realizator de film, ambele sunt ca un tunel: la un capăt e realitatea exterioară, la celălalt cea interioară. Trenurile circulă din ambele părţi şi la ieşire lumina relevă mereu o realitate mai complexă. Uneori se ciocnesc şi-atunci mai mor din convingeri, dar şi din temerile pe care poţi să le ai faţă de felul în care vezi lucrurile. Documentarul m-a îmblânzit, dar mi-a ascuţit privirea: m-a ajutat să mă apropii de oameni fără să-i judec, dar nici să-i aprob; mi-a arătat că onestitatea e o haină care-i vine şi-i stă bine oricui. Inclusiv în “Plan B”, filmul realizat de mine şi Piero pe durata workshopului există multă auto-ironie şi umor în faţă propriilor greşeli, bariere, încercări împiedicate în lupta cu realitatea mică şi banală a unui orăşel maramureşean.

– Despre ce e filmul vostru?
– Filmul e despre încercările noastre să găsim un subiect de documentar în orăşelul Cavinc, dar şi despre stângăciile comise pe teren în timpul filmărilor în condiţiile în care cameramanul e italian şi nu înţelege prea bine nici cultura, nici limba, iar eu pendulam între entuziasm şi dezamăgire cu ideile mele. În montaj apar momente amuzante în relaţionarea cu oamenii pe care i-am întâlnit, şi comentariile noastre privind situaţiile prin care am trecut,  filmate cu telefonul mobil.

– Cum ai auzit de Aristoteles şi de ce ai decis să te înscrii?
– Am aflat de Aristoteles de pe facebook, distribuise cineva unul dintre filmele realizate în anii trecuţi. L-am căutat rapid pe Google şi mi s-a părut foarte interesant, mai ales că la momentul acela edităm primul scurt metraj documentar cu care am şi aplicat la ediţia de anul acesta. Filmele rezultate, experienţa instructorilor, formatul şi durata workshopului m-au determinat să mă înscriu. Am mai participat la unele workshop-uri sau masterclass-uri de o zi-două şi pot spune că sunt pierdere de timp dacă eşti pasionat de film şi înţelegi cât de cât principiile acestei arte. La Arisoteles treci printr-un proces de formare, nu eşti doar un spectator sau interlocutor.

– Cum a fost experienţa de la Aristoteles şi relaţia cu trainerii?
– Experienţă la Aristoteles a fost plină de provocări, dar atmosfera mereu constructivă în ciuda momentelor de criză care sunt inevitabile într-un astfel de context marcat de presiunea timpului, barierele de limbă pentru participanţii străini sau lupta cu realitatea pe teren. Unul dintre aspectele care m-au influenţat cel mai mult şi din care am învăţat enorm a fost relaţia cu trainerii pentru că în experienţa mea de formare de până acum nu am mai întâlnit o astfel de abordare. La început am avut câteva sesiuni mai formale de vizionare/analiză film cu Thierry Garell, dar cel mai mult am învăţat din discuţiile informale la masă, din feedback-ul personalizat pe durata scouting-ului sau editării. Discuţiile de la egal la egal care au avut loc nu s-ar fi întâmplat dacă nu am fi locuit sub acelaşi acoperiş. Mai mult decât atât, diferenţe de viziune au existat şi în rândul trainerilor, nu numai al nostru ca participanţi, ceea ce m-a ajutat să mă relaxez în faţa opiniilor critice şi să înţeleg o situaţie din mai multe unghiuri, apoi să decid unde mă poziţionez eu. Cea mai valoroasă lecţie de învăţare a fost să am încredere în realitatea din faţa mea necondiţionat şi s-o las să vorbească prin mine cu regulile ei proprii. Dacă iniţial aveam nişte idei şi plecam heirupist cu ele pe teren, acum observ, ascult şi las un spaţiu în care povestea să se dezvolte liber, apoi decid ce şi cum vreau să spun cu ea. Mindset-ul asta mă va ajuta mult la proiectele viitoare.

Evelina Cracană şi Dan Nuţu

– Ai recomanda atelierul unor tineri cineaşti?
– Da. Absolut.

– Cum s-au format echipele şi cum a funcţionat relaţia dintre voi pe parcursul proiectului?
– Iniţial instructorii ne-au grupat câte trei (regizor, director de imagine, editor), cel mai probabil o combinaţie de personalităţi şi viziuni care promiteau un rezultat impredictibil. Însă un joc de genul asta nu e uşor pentru că acolo unde există personalităţi puternice şi oamenii au proprietăți diferite asupra termenilor, comunicarea poate deveni contraproductivă. Astfel, pe fondul diferenţelor, după cinci zile, am reconfigurat echipele, iar eu şi Piero am început căutatul subiectului de la zero.

– De ce aţi rămas doar doi membri în echipa?
– Din cauza diferenţelor. Toţi trei ne-am dorit să facem un film care să fie al nostru, dar n-a ieşit şi nu vreau să intru în detalii. Lucrul într-o echipă de filmare e că o relaţie de cuplu: faci compromisuri o dată, de două ori, dar dacă nu funcţionează, asta e. Eu şi Piero am lucrat foarte bine împreună şi lucrăm în continuare, mai testăm diferite variante de montaj cu materialul filmat la Aristoteles.

– Au fost momente tensionate sau la care nu aţi găsit soluţii?
– Momente tensionate au fost, însă am găsit împreună soluţii şi trainerii au fost foarte suportivi. Am filmat şi-am trăit într-un documentar o lună de zile la Aristoteles.

– Conform ultimului comunicat trimis de Aristoteles înaintea finalizării proiectului “Echipa formată din Marina Evelina Cracană şi italianul Piero di Silverio încearcă cu disperare să găsească firul poveştii unui film documentar. Oare vor reuşi…?” – e greu să găseşti un subiect bun şi să-l şi faci într-o perioada atît de scurtă?
Ambele aspecte sunt dificile. Din cauza faptului că am început scouting-ul după aproape o săptămână în noua formulă, ne-am hotărât să căutăm un subiect undeva aproape. Aşa ne-am oprit în Cavnic. Iniţial eu credeam că am găsit o poveste, însă Nino (Kirtadze, trainer n.r.) a văzut în mine şi Piero contradicţii şi complementarităţi simpatice şi a început să ne filmeze convinsă că noi suntem o poveste. Apoi am început noi înşine să ne filmăm, să nu luăm proiectul cu atâta gravitate, ci să le râdem în faţă propriilor limitări. Am lucrat pe două paliere: planul A – o poveste în Cavnic şi planul B – povestea noastră căutând o poveste în Cavnic. Toată lumea la workshop crede că ce-am montat ar fi un material didactic amuzant şi instructiv pentru studenţii la film. Pentru publicul nefamiliarizat cu procesul de a filma un documentar poate fi mai greu digerabil. Am trimis filmul şi eu şi Piero unor prieteni şi ne-au spus că sunt interesaţi de personajele care apar în film: muncitorii de la flotație şi garaj, Sanda care spală morţii etc.

– Ce feedback aţi primit de la traineri cînd le-aţi prezentat ideea cu care veţi merge mai departe?
– Dacă ne referim la “Plan B” trainerii au văzut în noi nişte personaje şi ne-au încurajat să ne privim în acest fel. Provocarea a fost să ne detaşăm, să nu ne gândim că suntem noi pe ecran, că putem părea ridicoli când nu suntem versaţi. Ideea a fost să ne comportăm cât se poate de normal şi să arătăm cu umor ce înseamnă să cauţi un subiect şi care sunt paşii neinspiraţi în dansul cu realitatea. Şi la jurizare am primit un feedback bun, juraţii au apreciat curajul nostru şi abordarea fresh a filmului.

– Veţi mai lucra la film şi după Aristoteles sau va rămîne varianta finalizată acolo?
– Lucrăm în continuare la “Plan B” în aşa fel încât să-l facem mai accesibil şi în rândul persoanelor care n-au prea mare tangenţă cu filmul. Apoi mai e de lucru la corecţia de culoare şi sunet. Printre picături testăm şi planul A pentru care avem destul de mult material filmat. Credem că de fapt cele două filme vizionate unul după altul pot deveni mult mai puternice pentru că oferă o imagine mai detaliată asupra procesului punând în oglindă subiectul şi obiectul.

– Vei mai face film documentar după acest workshop?
– Da, interesul meu pentru această categorie de film a crescut pe durata workshopului.

– Poţi să-mi zici cîteva titluri de filme româneşti care te-au influenţat şi cum anume?
– “Toto şi surorile lui”, “Crulic – drumul spre dincolo”, “Şcoala noastră”. Sunt filme foarte diferite, dar toate au o combinaţie de ingrediente care emoţionează şi inspiră: personaje puternice, un context de criză care le accelerează evoluţia, metodă şi tehnică care pun în valoare conţinutul narativ, impact la nivel personal şi social. Mi-a mai plăcut şi “The Bed Is Broken” pentru viziunea poetică şi valorificarea cinematică a locaţiei.