Totul începe cu intuiţia artistică, cu “trebuie să fac asta pentru că mă arde”. După momentul zero, povestea marilor creatori de artă este legată, în documentar, în mod iremediabil, de bani.

Între tentaţia romanţării – cu accent pe viaţa personală, vicii, iubiri- sau a cifrelor – marele business al artei, documentarele despre artişti merg de la rebelii care au creat fără niciun reper, la victimele sistemului de afaceri din acest domeniu şi până la creatorii singuratici care s-au rupt de ceea ce, în prezent este o industrie a esteticului.

Un top 10 (aleatoriu şi evident subiectiv) despre artişti şi colecţionari de artă în aceeaşi măsură:

1. Marina Abramovic. The Artist is Present

de Matthew Akers, Jeff Dupre (2012)

“De ce e asta artă?”  şi “Ce se întâmplă când un artist devine o industrie?” sunt două dintre întrebările documentarului care prezintă nu doar instalaţia de la MoMa – “The Artist is Present”- dar şi profilul Marinei Abramovic.

Cu o rezistenţă fizică şi cu o disciplină care au stat la baza multor performance-uri, Abramovic este prezentată şi în momentele artistice, dar şi culise, unde comentează birocraţia din spatele happening-urilor sale.

“e-mailuri, planuri de călătorie… asta nu e artă”, comentează ea la un moment dat. Cu o familie provenind din mediul militar, Abramovic îşi povesteşte, în documentar, evoluţia artistică “în ciuda familiei sale” dar arată şi partea sa de mentor.

Când găzduieşte un grup de tineri artişti la un atelier şi toţi o ascultă, aşezaţi în jurul ei, ar putea la fel de bine să le spună “Şi acum vă aruncaţi într-o fântână” şi, probabil, toţi ar face fix asta.

De fapt, performance-ul ei, “The Artist is Present” gândit în cele mai mici şi viscerale detalii are de-a face cu magnetismul pe care arta îl exercită asupra oamenilor, gândit la scară industrială.

2. Ai Weiwei: Never Sorry

de Alison Klayman (2012)

Arta “arătatului degetului mijlociu”

Un Andy Warhol de la Beijing, un zeu, un dolofan iubitor de câini şi pisici (dintre care una ştie să deschidă uşi) care a făcut o “instalaţie umană” de cetăţeni care spun “fuck you” în limba lor natală – Ai Weiwei este prezentat în documentar ca un rebel, un bonom cu faţă rotundă, “un zeu”, un artist care merge pe sârmă într-o Chină în care diferenţa dintre libertate şi constrângere este atât de volatilă.

Când a vrut să scrie “Coca-Cola” pe un vas din neolitic, a scris “Coca-Cola” pe un vas neolitic. Când a vrut să creeze o instalaţie în memoria victimelor cutremurului devastator de la Sichuan din 2008, a făcut-o, cu şi în numele fiecărei victime. Când pagina de Facebook i-a fost închisă, a trecut pe Twitter.

“Never Sorry” cuprinde imagini de arhivă din cele mai mişcătoare creaţii ale lui Ai Weiwei dar, în primul rând, relaţia lui cu publicul şi cu autoritatea/autorităţile.

3. Jean-Michel Basquiat: The Radiant Child

de Tamra Davis (2010)

“Nimeni nu iubeşte un copil geniu” este motto-ul documentarului realizat de prietena apropiată a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani, cu destin şi alură de rock star/hip-hop star.

Apărut de nicăieri şi din nimic (dormea pe străzi şi mânca ce apuca, de unde apuca), Jean-Michel Basquiat a devenit rapid unul dintre cel mai bine vânduţi autori de artă modernă. “Când intra într-o încăpere, nu ştiai dacă ai de-a face cu unul care va iniţia un jaf sau cu un star al muzicii”, îşi aminteşte un cunoscut al lui în film, vorbind de perioada de dinaintea celebrităţii lui Basquiat.

Din mărturii, chiar şi în perioada în care nu avea bani să îşi cumpere o pâine, Basquiat ştia exact cine este şi unde este şi îşi definea munca drept arta-de-a-arunca-totul-în-aer-pe-bune (“Boom! For real”). A avut prietenii cu mecena care l-au ajutat să fie propulsat în lumea artei, cu Warhol dar şi cu drogurile, care i-au adus sfârşitul în stil tragedie rock.

4. Crumb

de Terry Zwigoff (1994)

În momentul în care un documentar biografic începe cu “David Lynch presents”, probabil că plafonul de aşteptări devine din ce în ce mai copleşitor.

“Crumb”, de Terry Zwigoff, este o incursiune în viaţa caricaturistului şi muzicianului cunoscut şi ca R. Crumb. Cu domnul R. , probabil că nu s-ar împrieteni nimeni după ce vede documentarul iar feministele, sincer, ar trebuie să stea departe de el.

Un mizantrop uscaţiv cu care nu vrei să te întâlneşti într-un parc întunecat, Crumb mărturiseşte că atunci când nu desenează este într-o depresie cruntă.

Misogin, mereu în căutarea sordidului şi tentelor sexuale, cu personaje diforme ce au un bagaj emoţional parcă trasat de un Cehov actual şi obsedat sexual, Crumb este, în dubioşenia şi ireverenţa lui, unul dintre cele mai mari nume ale ilustraţiei.

Bonus: documentarul surprinde şi secvenţe din viaţa sa personală, care explică, într-o măsură, şablonul pe care Crumb îl pune asupra Americii.

5. Le mystère Picasso

de Henri-Georges Clouzot (1956)

Considerat “comoară naţională”, filmul lui Clouzot prezintă opere ale lui Picasso care în prezent nu mai pot fi văzute de publicul larg. Marea miză a documentarului este să afle care erau resorturile opereiartistului. Unul din resorturi erau femeile – în cel mai complet şi profund sens, căci fiecare nouă iubire a sa avea propria reprezentare unică în creaţia artistului.

Perioada centrală a documentarului este aceea în care Picasso a ales să rămână la Paris şi decizia nu a fost luată din macism, spirit războinic, etc., ci pur şi simplu din motive artistice.

Văzut prin ochii femeilor din viaţa sa, Picasso era un bărbat scund, care înota prost, sofisticat şi pasional (probabil partea aceasta de mărturii a documentarului a fost sursă pentru multiple filme de ficţiune despre iubirile artistului).

6. Tim’s Vermeer

de Teller (2013)

Şi dacă arta de secol XVII a fost creată cu ajutorul unei tehnologii nedezvăluite?

Asta este întrebarea la care încearcă să răspundă Tim Jenison un virtuoz al tehnicii şi, în cel mai bun caz, novice în crearea de artă, care a reuşit, cu şmecherii inginereşti, inclusiv să cânte la pian într-o trupă, o bună perioadă de timp a tinereţii sale.

După ce a câştigat toţi banii de care avea nevoie, Tim Jenison a început să se distreze cu diverse robo-creaţii: o molie electrică (?!), o raţă care cântă playback, până când a dat de o obsesie – aceea de a picta un Vermeer, ajutat strict de tehnică.

Documentarul urmăreşte demersul excentricului pasionat de tehnologie.

7. Herb and Dorothy

de  Megumi Sasaki (2008)

Dacă i-ai vedea pe stradă, ai crede că sunt un cuplu de bătrânei care trăiesc din pensie şi îşi petrec serile vorbind despre talk-show-uri dar nu. Sunt cei mai fireşti şi unii dintre cei mai importanţi colecţionari de artă. Veniţi dintr-un mediu al clasei de mijloc, amândoi cu aspiraţii artistice, ei sunt oamenii conduşi de o profundă intuitiţie.

Documentarul le urmăreşte alegerile şi povestea legată strâns de artă, căci arta este “habitatul” lor, cum mărturiseşte un intervievat în documentar. Mai mult, Herbert şi Dorothy Vogel, cei pentru care nu există un filtru între ochi şi suflet, sunt cei care zic, la vederea unei opera autentice: “Vreau asta!”. Şi au dreptate.

8. The Cool School

de Morgan Neville (2008)

… sau cum a învăţat Los Angeles-ul care e treaba cu arta.

Narat de Jeff Bridges, cu Dennis Hopper printre personajele principale, “The Cool School” vorbeşte despre crearea comunităţii artistice într-un mediu în care, voit, nu au existat repere.

“Nu ne păsa de istoria artei, pentru că noi înşine nu aveam o istorie a artei a noastră”, spune unul dintre cei care intervin în documentar.

Şi, cu reperele acestea, a fost create arta modernă din LA.

9. The Art of the Steal

de Don Argott (2009)

Scandalul lumii artistice – a început cu pasiune şi a continuat cu sete de bani.

După ce a câştigat bani dintr-un medicament ce trata boli venerice, lui Albert C.  Barnes a fost “prezentat” lumii artei şi a creat, în anii ’20, fundaţia Barnes, dedicată achiziţionării de artă esenţială şi prezentării acesteia într-un mediu intim şi în niciun caz de masă.

Dar după moartea lui Barnes, calculele s-au schimbat iar politica banilor a început să dicteze.

Dacă Henri Matisse spunea, la vremea lui, că Fundaţia Barnes este “singurul loc întreg la cap în care poţi vedea artă în America”, viitorul fundaţiei a devenit fix motivul pentru care un expert în artă spune, în documentar, că nu trebuie să laşi, lângă tablouri, să existe un politician pe o rază de jumătate de kilometru (“don’t let there be a politician within 500 yards” – n.m.).

10. Beautiful Losers

de  Aaron Rose, Joshua Leonard (2008)

… despre cum poţi să creezi artă când te doare fix în cot, la modul pozitiv.

“Awesomely dumb” – nişte prostălăi superbi – aşa e descrisă generaţia de tineri care, după ce au crezut că “arta e o treabă pentru bogătani”, le-a trecut şi au început sa facă ei artă: instalaţii din mobilă ieftină, din montaje de skateboard-uri, din plăci adunate de la gunoi.

“Beautiful Losers” vorbeşte despre maturizarea şi curajul copiior retraşi din curtea şcolii care au ajuns să iniţieze stilul “do it yourself”, fără să ştie cum funcţionează galeriile sau industria artelor plastice.