Ioana Grigore: Mi s-a propus sa mă duc în Belgrad să fac un documentar pe o temă  aleasă de mine cu o echipă integral sârbească. A fost prima idee care mi-a venit pentru că timpul era foarte scurt, iar eu nu știam nimic despre Belgrad, nu mai fusesem acolo, nu stiam  orașul, spațiile, oamenii, așa că în țară am ales singura variantă pe care o aveam posibilă pentru un timp de 10 zile cât am stat în Belgrad, urmând ca odată cu ajungerea în Belgrad, dacă găseam un alt subiect sau personaje suficient de interesante, aș fi putut să schimb, dar le-am găsit interesante pentru subiectul pe care l-am ales din țară și am hotarât că ăsta o să rămână. Experiența cu primul film mi-a spus că eu sigur o să fac documentar, primul fiind despre un deținut din penitenciarul Rahova cu o poveste foarte interesantă si experiența în Belgrad, care a fost complet diferită față de ce am făcut eu până în momentul ăla, că practic era pentru prima dată când ieșeam din țară complet singură și urma să lucrez cu o echipă străină în condițiile în care eu abia terminasem anul I de facultate, nu știam sigur ce-i cu mine pe pamânt, eram destul de derutată, dar mi-a plăcut incredibil de mult.

Nu mi-a fost frică să ratez pentru că nu cred că se aștepta cineva să fie ca produs final o reușită, ci era foarte important pentru mine ca proces. Asta a contat, de fapt, asta este ținta cred eu când ești în școală, contează procesul până la un anumit rezultat și nu rezultatul în sine, că eu în România aveam o idee, o tema, n-aveam un scenariu de documentar, el a fost construit în montaj după materialul pe care l-am ales și l-am adunat din Belgrad. Filmul a avut, de fapt, vreo 12 interviuri din care au rămas cred vreo 5, nu sunt sigură, 5 sau 6 și cele la care am renunțat au fost interviurile cu tinerii din Belgrad, pentru că au vorbit complet în afara subiectului pentru că ei nu știau, o dată că România a fost implicată în bombardament și a doua oară unii dintre ei nu știau sigur nici ce s-a întâmplat, decât dacă le-au povestit părinții acasă și foarte vag, cam cum este generația mea raportată  la comunism. Și atunci informația lor pentru subiectul meu devenea inutilă.

Am un proiect de documentar pe care aș vrea să-l încep anul ăsta, nu-i dau tema acum, dar este un proiect destul de complicat, dar abia aștept să-l încep. E încă doar în fază de idee. A fost o super experiență și tind să cred că-mi place mult mai mult filmul documentar pentru că e foarte neașteptat și e foarte mult de căutat.