Marele Andrzej Wajda (plecat dintre noi pe 9 octombrie) e, poate, cel mai important regizor polonez de film și teatru, reprezentant al curentului cinemaului „neliniștii morale” ce deseori punea sub semnul întrebării trecerea Poloniei de la fascism la comunism (în plus, oferea o critică exterioară, miza pe un naționalism și patriotism absurd, accentuând chestiunea individului versus colectiv, bazându-se din punct de vedere estetic pe un realism crud, cu influențe neorealiste). Două dintre cele mai cunoscute filme ale sale, „Kanał”/„Canal” (1957) și „Popiół i diament”/„Ashes and Diamonds” (1958) i-au asigurat un loc fruntaș în topul celor mai importanți cineaști ai noii generații din Europa. Alături de alți regizori polonezi a inițiat un nou curent intitulat „școala de film poloneză”, axată pe povești ale luptătorilor de dinainte și din timpul celui de-al doilea război mondial, provocând tradiția națională a martirilor și a eroismului în artă.
Pentru fiecare cineast în parte a existat un început, iar acel început poate fi observat și analizat cu indulgență în filmele scurte de la începutul carierei. În filmografia lui Wajda regăsim 4 documentare scurte care ilustrează începuturile și evoluția cineastului polonez. Mai jos, câte ceva despre aceste mici bijuterii numai bune de descoperit:
„Ceramika ilzecka” („The Pottery at Ilza”) este un documentar realizat de Wajda în 1951, probabil în primii lui ani de studenție la școala de film poloneză (absolvind secția regie în 1953). Structura documentarului este clasică: o voce din off povestește în detaliu despre arta olăriei și iscusința olarului în micuțul oraș Ilza. Wajda vorbește despre istoria acestui meșteșug de provincie, punctând apariția primei școli de olărit, înființată de Stanislaw Pastuszkiewicz (bucurându-se de sprijinul oferit de cooperativă, un aspect ce nu ar trebui să fie ignorat). Imaginile surprinse de Wajda conturează un portret cuminte și aproape rigid al acestei îndeletniciri, cu excepția câtorva cadre în care micile figurine realizate de familia Pastuszkiewicz (unde fiecare membru al familiei are un rol esențial punctat de vocea din off) apar ca niște animale sau oameni în miniatură așezați în natură, prin iarbă, ca și cum ar fi niște ființe adevărate. Rigiditatea e mai pregnantă spre final, unde Wajda semnalează sub forma unui discurs necesitatea acestei arte făcând apel la școala în care micile talente se pot dezvolta și pot contribui la evoluția și la prezervarea tradiției populare.
„Kiedy ty spisz” („While You’re Asleep”) din 1952 anunță o schimbare de registru; documentarul pleacă de la o premisă aproape amuzantă: copilul care închide ochii atunci când se culcă are impresia că orașul va adormi odată cu el, dar o voce din off îi povestește că pe timp de noapte, orașul nu doarme. Filmul realizat de Wajda este, mai degrabă, un hibrid: un soi de ficțiune-documentar poetic în care acesta își îndreaptă atenția către niște activități „colectiviste” ce se desfășoară pe toată durata nopții. Wajda îi filmează pe mecanicii de locomotivă, șefii de gară care se asigură că trenurile respectă orarul și că funcționează, mecanicii auto care se asigură că mijloacele în comun vor fi în stare bună pentru ziua de mâine, femeile vigilente și harnice din fabrici, farmacistele de laborator care pot prepara pe loc medicamentele pentru oamenii aflați în criză sau personalul fabricilor de pretutindeni (în film este vorba despre o fabrică de pâine). Wajda pare să puncteze metaforic un alt discurs: existența mașinăriilor nu a dus la extirparea muncii sau a muncitorilor; dimpotrivă, ele au nevoie de asistență și de puterea omenească, regăsită în forța colectivă.
În documentarul poetic din 1955, „Ide do slonca” („I Walk in the Sun”), Wajda aduce un omagiu unuia dintre cei mai notabili sculptori polonezi, Xawery Dunikowski, cunoscut ca supraviețuitor al lagărelor de concentrare de la Auschwitz. Montajul poetic al cineastului pune în lumină o serie de sculpturi celebre sub forma unui atlas rotativ, unde figurile neo-romantice cu trăsături aspre și chinuitoare (inspirate de evenimentele marcante de la Auschwitz) apar în întuneric pe un fundal sonor grav și sumbru. Documentarul ia forma unui eseu de prezentare a celor mai faimoase sculpturi (punându-se accentul pe seria Kobiety brzemienne/ Pregnant Women pe care le amplasează și le filmează pe o plajă), iar chipul Dunikowski apare doar de câteva ori, fiind, de altfel, o figură iconică a culturii artistice poloneze.
„Pogoda domu niechaj bedzie z Toba…” („Whether home be with you”), un documentar din 1979 (după două decenii de la realizarea documentarelor scurte de școală) îl „găzduiește” pe unul dintre cei mai faimoși poeți polonezi, Jarosław Iwaszkiewicz. Wajda îl readuce pe poet în casa lui natală, plină de amintiri, inspirându-se din poezia ce poartă același titlu cu acest documentar scurt. Departe de a realiza un portret clasic, Wajda preferă să dinamizeze firul narativ și să intercaleze frânturi/secvențe dintr-un film de ficțiune realizat în 1979 (după o scurtă povestire scrisă de Iwaszkiewicz în 1930), „The Maids of Wilko”. În documentarul omagiu al lui Wajda (acesta fiind un admirator pronunțat al prozelor scrise de Jarosław), personajele principale se întâlnesc în montaj cu gândurile și povestirile poetului polonez, îmbrăcând forma, mai degrabă, unui eseu video în care acesta comentează și argumentează prin cele mai reușite secvențe; ba chiar există racorduri false (două cadre din două secvențe separate, una dintre ele luată din „The Maids of Wilko”, alta din documentarul propriu-zis, îți lasă impresia că fac parte din aceeași poveste, din același fir narativ).
Wajda a fost atras de documentar și în perioada maturității artistice. Printre lungmetraje amintim: „Umarła klasa” („Dead Class”) din 1976, „Lekcja polskiego kina” („A Lesson in Polish Cinema”) din 2001, „Kręć! Jak kochasz, to kręć!” („If that’s your passion, roll the camera!”) din 2010 și „Wróblewski według Wajdy” („Wróblewski according to Wajda”) din 2015.
