Cinty Ionescu: Am ajuns oarecum din întâmplare la povestea asta cu documentarul interactiv, întrucât am documentat pentru spectacolul de teatru. Atunci, miza mea era să înregistrez poveștile și să pot totuși să folosesc video în spectacol. Dar, sigur, era cu totul altă viziune asupra materialului în momentul în care am luat o mare parte din aceste interviuri. După care m-am trezit cu această arhivă și mi-am zis că nu e folosită la justa ei valoare. Am primit destul de mult feedback în sensul ăsta în urma spectacolului și foarte multe persoane mi-au spus “mi-au plăcut foarte mult momentele de interviuri cu oameni reali care își povestesc experiențele”. Ulterior, m-am întâlnit chiar cu unul dintre intervievații mei care mi-a zis “știi, această arhivă e foarte importantă. Nu ar fi oare bine să faci ceva cu ea? Eu, de exemplu, fac website-uri în sensul ăsta, aș putea să te ajut”. Coroborând aceste informații împreună, am zis că e momentul să fac un proiect pornind de la lucrurile astea. Am aplicat pentru finanțare în cadrul București 2021. Așa, în două luni, am făcut acest documentar. Cam asta e povestea. Nu pot zice că mi-am propus să fac un documentar interactiv în momentul în care m-am apucat de interviuri.

E prima dată când fac asta în cadrul unui festival.

Pe mine mă interesează, în general, să experimentez în zona de video destul de mult. Background-ul meu este de performer video-live, dacă vrei. De la VJ la video design, mă interesează foarte mult maniera în care poți interacționa cu videoul în cadrul unor performance-uri. Am fost mereu curioasă să experimentez instrumente și formule noi de a face lucrurile astea. Chiar și în spectacolul (Intre doua pastile) despre depresie, de exemplu, am folosit realitatea augumentată pentru a rezolva o scenă și pentru a-mi satisface curiozitatea, să văd cum funcționează lucrurile astea. Mi se pare că avem niște instrumente la îndemână, ele există în jurul nostru peste tot și e foarte important să le folosim inclusiv în zonele astea de performance sau de creație. Deci, nu știu să zic ce voi face pe viitor, dar cu siuranță voi explora în continuare. Atât eu cât și colegul meu, Sorin Păun, care este sound designer, eu fiind video designer, am lucrat destul de mult în diverse formule performative live. Atunci, nouă ne e foarte la îndemâmă să facem tipul ăsta de performance. Cred că îl și simțim într-o măsură destul de importantă. Pe de altă parte, în momentul în care ai niște oameni care și-au rupt din timpul lor și petrec timp cu tine acolo, mie mi se pare foarte important ca lucrurile să fie live. Cred că aici e o distanță destul de mare. Una este un film, te uiți la el, mergi la cinema. Dar există zona asta performativă în care interpretezi și totul e într-o continuă schimbare. Mie îmi place performance-ul live foarte mult pentru că sunt într-o eternă căutare a unei formule, a unei estetici. Îmi place foarte mult faptul că nu mă blochez într-un rezultat final. Niciodată nu e neapărat final. Pot să ajung la formule bune, sau care să mi se pară mie bune, dar în același timp mă bucur că am loc tot timpul să mă joc, să mai schimb lucruri și să fac de fiecare dată, într-un fel, altceva.

Mare parte din ce facem noi este improvizație. Avem o parte de conținut în care pornim de la niște premise clare. Știm exact că folosim un conținut sau altul, dar în același timp întotdeauna este loc de improvizație. Cred că foarte mult din performance-ul ăsta e improvizat în timp real.

În general, nu pornesc de la niște așteptări nici când construiesc proiecte, nici când mă duc să performez. Speranța mea a fost că pot să transmit o informație, că îi facem pe oameni curioși să vadă despre ce e vorba în proiectul ăsta, să intre pe site-ul fataascunsa.ro ca să poată să vizioneze documentarul interactiv despre depresie. Cam astea au fost gândurile. Pentru noi e important să comunicăm un mesaj, să declanșăm o discuție ceva mai deschisă și mai relaxată despre depresie în sensul care vorbim despre experiențele personale ale unor oameni, despre mărturiile lor, nu neapărat lucrurile care apar în presă, care de multe ori sunt fie niște lucruri superficiale, fie niște date statistice.

Cu acest proiect am pornit de la o experiență personală. Am trecut printr-un episod depresiv sever în urmă cu un an și jumătate. Eram internată în spital și la vreo două, trei zile de când mă aflam acolo m-am gândit că ar trebui să documentez toate aceste experiențe, poveștile oamenilor, pentru că mi-am dat seama că știm foarte puține lucruri despre depresie. Eu, inclusiv, știam foarte puține. Pe mine m-a ajutat să vorbesc cu alți oameni care treceau prin aceleași experiențe. Premisa a fost că pot fi ajutați și alții în situația mea. Inițial, documentarea a fost focusată pe crearea unui spectacol de teatru, pe care l-am și făcut în marte 2016, se numește “Între două pastile”. Textul este dramatizat de Maria Manolescu și pornește de la povești documentate de mine. Ulterior, m-am trezit cu o arhivă destul de mare. Mi-am dat seama că ea nu era folosită la valoarea ei reală. Adunasem foarte multe povești, inerviurile erau destul de ample și cu foarte multe detalii. Mi-am dat seama că există o mare valoare în arhiva asta în sensul în care  niște oameni vorbesc extrem de deschis despre probleme lor, despre niște colțuri foarte întunecate, de fapt. Sunt niște lucruri pe care de cele mai multe ori nu ai vrea să ți le amintești. Ei își asumă un tip de vulnerabilitate, care într-o societate ca a noastră e considerată o slăbiciune sau o rușine. Atunci, mi s-a părut important să încercăm măcar să declanșăm o discuție deschisă despre depresie în ideea de a diminua stigmatul legat de depresie. Acesta de cele mai multe ori împiedică diagnosticarea și tratarea ei. În absența unor programe naționale în sensul ăsta și chiar a centrelor de ajutor, a datelor statistice colectate la nivel național, e important să înceapă lucrurile de undeva. Proiectul nostru este mic, dar în același timp este important să se întâmple ceva.

Există un paradox. În general, femeile suferă în număr mai mare, sau sunt diagnosticate într-un număr mai mare ca suferind de depresie, când rata suicidului la bărbați e mai mare. Și cred că are legătură tot cu stigmatul și cu un tabu social: “bărbații nu au voie să plângă, trebuie să fie duri, nu să fie triști”. Cred că are legătură cu niște prejudecăți legate de lucrurile astea.