Unul dintre cei mai cunoscuți fotografi români a debutat în acest an cu “Ultimul căldărar“, emoționanta poveste a familiei lui Geo, un căldărar forțat să plece în străinătate pentru că meseria lui nu mai are căutare în țară. Vorbim cu Cosmin și cu co-autoarea Elena Stancu despre realizarea filmului, despre proiectul web Teleleu, dar și despre viața ca jurnaliști nomazi.

Anca Grădinariu: Vreau, mai întâi, să-mi povestiţi cum a luat naştere proiectul Teleleu şi, apoi, acest documentar.

Elena Stancu: Proiectul Teleleu a pornit mai degrabă dintr-o nevoie, decât dintr-o idee de haiduceală. Adică eu câştigasem o bursă în anul în care-am plecat. Eram redactor șef adjunct la “Marie Claire“ şi îmi consumasem toate zilele de concediu. Şi, pe urmă, la sfârşitul anului, împreună cu Cosmin am primit o bursă să facem un material multimedia despre cultura românilor de a-şi educa copiii prin violenţă. Ne-am dat seama că avem foarte mult de călătorit, că eu am de ales între job şi bursa asta. Până la urmă ne-am decis că eu ar trebui să-mi dau demisia. Maşina o cumpărasem la începutul anului, cumva ne gândeam că ar fi o idee bună să plecăm aşa…teleleu cu maşina, dar nu intenţionam să ne mutăm de tot în rulotă.

Cosmin Bumbuț: N-aveam impulsul…

Elena: O luasem mai mult s-o folosim în concedii şi pentru documentări. Şi atunci ne-am făcut un calcul financiar. Nu ne prea ieșea cum am putea trăi din genul de fotografie şi jurnalism pe care voiam să le facem şi, în acelaşi timp, să călătorim. A fost, cumva, o decizie economică.

AG: Acum, după 3 ani, vi se mai pare încă o idee bună?

Cosmin: Excelentă. Eu n-am făcut atâtea lucruri şi n-am cunoscut aşa de multe persoane şi nu m-am împrietenit cu aşa de mulţi oameni din diverse medii şi locuri şi nu m-am simţit aşa de bine din facultate! Efervescenţa asta e incredibilă.

AG: De ce v-aţi gândit să faceți un documentar şi nu un fotoreportaj ca până acum?

Cosmin: Documentarul a ieşit din întâmplare. Noi nu ne-am gândit niciodată la un documentar. Au fost nişte conjuncturi. Eu n-aveam aparat de filmat. Am câştigat anul trecut un premiu de la Sony şi cei de acolo mi-au dat un aparat de fotografiat care filmează extraordinar. Pe care nu-l încercasem. Noi mai filmam chestii micuţe, pentru site-ul nostru Teleleu, proiecte multimedia de 2-3, maximum 5 minute, montate tot de mine, amatoriceşte, însă doar scurte poveşti care aveau și o componenta video pe lângă fotografii. Cu aproape jumătate de an înainte făcusem un documentar despre căldărari. “Căldărarii din Corcova” se numeşte, e la noi pe site, pe Teleleu, şi apoi a apărut această bursă dată de “Decât o revistă”… îţi dai seama că noi trăiam din vederi, din închiriatul apartamentului din Bucureşti şi din burse pe care le vânam ca să ne putem susţine traiul ăsta nomad. Şi a venit bursa “Viitor la purtător” dată de “Decât o revistă” care avea un domeniu video sau film. Am aplicat pentru secţiunea scurt-video pentru că ni se părea că sunt mai mulţi bani. Mai mulţi, adică erau 1200 euro, ca să-nţelegi. Şi-am propus un filmuleţ de 5-10 minute. Ne gândeam să facem ce am făcut până acuma, un multimedia, nişte interviuri şi salut. Adică mergem acolo, facem nişte interviuri cu ei ca să iasă un produs jurnalistic bun şi gata. Numai că, după ce-am ajuns acolo, printre căldărari, şi am ajuns să filmăm, ne-am dat seama că materialul e mult mai complex.

Elena: Noi am calculat că am petrecut 6 luni în comunitatea de căldărari. Am plecat, ne-am întors… Şi, pentru că noi suntem în maşină, costurile sunt foarte mici. Ne făceam cumpărăturile de la Lidl… au fost foarte drăguţi cei de la Crama Corcova care ne-au lăsat să campăm la ei în curte şi ne-au dat apă. Şi vin. Am stat acolo şi ne-am permis un privilegiu pe care nu ni-l permiteam înainte să ne mutăm în maşină. Să stăm şi să avem zile în care nu se întâmplă nimic. Pentru că erau zile în care Geo spunea “o să mă duc nu ştiu unde”. Şi nu se ducea. Că era mahmur, că îi era lene. Noi eram foarte relaxaţi. Adică nu eram stresaţi ca o echipă din aia care stă la hotel, mănâncă la restaurant, totul costă şi oamenii sunt obsedaţi că n-au filmat nimic azi.

Cosmin: Noi mergeam la ei şi dacă ne plăcea, filmam, dacă nu ne plăcea, nu filmam, doar discutam pur şi simplu. A fost o relaxare continuă în lunile respective.

Aveam 13-14 minute montate şi ne-am dat seama că e prea concentrat. Era un material jurnalistic de tipul întrebare-răspuns fără niciun respiro. Şi ne-am dat seama că nu e bine. Trebuia să ne întoarcem şi să filmăm nişte pauze, nişte respiraţii… Nu doar bătut în cazane. Noi am început cu altă familie…

Elena: Adică îl aveam pe Geo ca personaj principal, dar am făcut un material cu familia extinsă şi cu unchiul, cu bunicul, care n-au mai apărut în film în final.

Cosmin: Şi ne-am tot întors după acest respiro şi am prins alte faze. Am tot filmat tot felul de lucruri care au intrat în film. La început, am făcut o grămadă de prostii: nu ştiam cum se face un cadru. Nu ştiam cât pot să ţii un aparat fără să se mişte. N-am filmat de pe trepied. Nu ştiam cât să ţin apăsat butonul de rec ca să am ceva bun în cadru. Când mi-am dat seama ce trebuie să fac şi să urmăresc, am fost mult mai relaxat în partea a doua. În total sunt cam 25-30 de ore filmate.

Elena: Şi pe audio sunt zeci de ore de interviuri. Făcusem la început interviuri ca la carte: cu primarul, cu profesoara din localitate despre abandonul şcolar, cu asistenţii comunitari… Interviuri care n-au intrat mai târziu, că stricau poezia. Era mai mult o anchetă.

AG: Plecarea din final e un moment chintesenţial. Ştiaţi de la început că acest lucru se va întâmpla?

Cosmin: Noi ştiam că va trebui să avem o plecare. Problema e că nu eram niciodată siguri când va pleca el. Ei pleacă dacă-şi găsesc ceva de lucru pe acolo sau dacă au o relaţie. Ori Geo ne tot spunea că pleacă, pleacă dar nu ştie când. Ba nu-i răspundea ăla la telefon, ba i se strica maşina, ba nu avea asigurare. Nu exista o dată fixă. Era o loterie. Şi atunci ne-am dat seama că nu putem să stăm pentru o plecare de genul ăsta şi am sugerat-o în primul montaj al filmului. Plecarea lui finală a fost noroc, pentru că în capul nostru noi terminasem filmul şi ne-am dus la Corcova să sărbătorim Paştele pentru că ne era dor de Geo. Am rămas prieteni buni. Ne-a sunat din Franţa. Şi ne-am dus pur şi simplu să bem bere cu el. A fost o întâmplare fericită că am reuşit să filmez plecarea.

Elena: Mai e ceva cu plecarea lui Geo. Când am ajuns acolo prima dată, în comunitatea de căldărari, noi îl întrebam “când pleci?”, “când pleci?”. Şi el se tot eschiva. Şi am înţeles mai târziu de ce se eschiva. Geo a încercat să evite tot acest dramatism, toată familia strânsă în stradă… Maică-sa şi taică-su care stăteau în drum şi plângeau. A fost un moment foarte dramatic, începuseră să plângă şi copiii şi nevasta. De aceea încerca să evite să fie prestabilită la o anumită dată sau oră. Ca să evite toată tragedia asta a plecării.

Cosmin: Şi atunci, în noiembrie, când a plecat, a plecat în 10 minute. Şi-a încărcat familia în maşină şi a plecat.

AG: A durat mult să le câştigaţi încrederea? Au fost incomodaţi de cameră?

Elena: În momentul în care ne-am integrat în comunitate, era mereu un reportofon pe masă şi Cosmin avea aparatul de fotografiat în mână. Cu microfon pe el. Cosmin s-a integrat în comunitate cu aparatul în mâna, ca şi cum ar fi o parte a lui. Toţi sătenii s-au obişnuit să bea de Sf. Marie cu Cosmin care avea mereu un aparat la ochi. Şi după o luna, nici nu-l mai observau. Era ca şi cum ar fi avut cizme. Așa era de firesc.

Cosmin: Vreau să spun o chestiune tehnică în plus: noi când am început, ne-am dus pregătiţi să facem acest film, ne-am dus cu căţel şi cu purcel. Adică cu trepied, cu microfon, cu tot felul de alte lucruri, pentru că aveam de făcut un interviu cu o fată de 13 ani. Şi deşi stabilisem interviu pentru ziua respectivă, când ne-au văzut aşa încărcaţi cu super chestii care arătau foarte profi, n-am mai vrut să-l facă. Ne-am dat seama că s-au speriat de scule. Şi apoi m-am gândit foarte tare ce să fac ca să filmez. M-am gândit că mai bine ca lumea să mă ştie de fotograf, să mă vadă cu aceeaşi sculă mică cu care am fost în comunitate şi-am făcut poze până atunci. Şi am încercat tot felul de steady cam-uri din astea ieftine de ţinut în mână, tot felul de accesorii pentru aparatul foto care toate îl măreau şi mi-am dat seama că trebuie să ţin în mână aparatul. Am zis că păstrez aparatul cu obiectiv mic, cu un microfon la fel de mic. Şi atunci eram tot ăla care făcea poze.

AG: Şi cu toate astea, filmul este extrem de plastic, mi se pare că ai reuşit să-ţi transferi stilul din fotografii în imaginea de documentar.

Cosmin: Da, ce m-a bucurat cel mai tare la filmul ăsta a fost inimitatea pe care mi-am câştigat-o cu subiectul. Şi aş vrea s-o repet. Şi îmi dau seama că nu pot s-o repet cu o maşină în spate, cu un trepied, cu un boom… N-ai cum să ajungi acolo.

Elena: Apropo de intimitate: interviul în care ne povestesc ei de noaptea nunţii, partea care a intrat în film… era a treia oară când ne povesteau acelaşi lucru. Prima oară am făcut un interviu ca la carte în care i-am întrebat cum s-au căsătorit: el avea 13 ani, ea avea 12. Ne-au spus despre nuntă fără să intre în detalii. Apoi, când ne-am întors, au reluat subiectul şi iar ne-au povestit. Dar n-au fost atât de intimi ca a treia oară. A treia oară, de fapt, nu ne-am dus pentru interviu, ne-am dus să bem bere cu ei. Şi în timp ce beam bere, nu ştiu cum veni vorba despre măritiş şi ne-au povestit din nou, la o bere.

AG: Au fost momente când au spus “asta n-am vrea să apară în film”?

Elena: Niciodată. Ne deveniseră foarte buni prieteni și aveau completă încredere în noi.

Cosmin: Au întrebat unde o să apară filmul și le-am spus că încă nu știm și mi-au spus că pot să-l pun oriunde. Geo e un tip extraordinar. Mă simt atât de legat de Geo…. Prietenia mea cu el este cel mai mare câștig al nostru în acești 3 ani de stat în mașină.

AG: Cum te-a ajutat formația de fotograf la documentarul ăsta?

Cosmin: M-a ajutat foarte tare la compoziție. Eu nu l-am gândit ca un film, l-am gândit ca niște fotografii în mișcare. Încercam să anticipez ce-o să urmeze, pentru că tot formaţia de fotograf şi de reportaj te învaţă să anticipezi şi, recunosc, cu un ochi mă uitam în cadru şi cu celalalt eram atent la ce se întâmplă în jur şi încercam să anticipez unde se duce subiectul. E mai greu ca la fotografie. Oamenii se mişcă şi trebuie să păstrezi focusul. Făceam singur totul, plus microfonul de pe cameră pe care trebuia să-l reglez. Dar a fost ok. Mai pierd uneori focusul, dar astea-s chestii inerente.

Elena: Iniţial, făcusem nişte capitole ca la materialele jurnalistice. Şi atunci am făcut capitolul munca, capitolul măritişul, capitolul plecatul în străinătate. Şi eu ascultam interviurile şi îmi notam cele mai bune declaraţii, iar Cosmin căuta imagini şi încercam, pe urmă, să le lipim.

Cosmin: Am făcut întâi banda audio. Elena mi-a dat o listă. Erau nu ştiu câte pagini de interviu scoase şi ea îmi subliniase cu roșu pe texte părțile importante, care ar fi trebuit să apară audio în film, cu minutele, secundele, fişierul… Mi-a ieşit o bandă audio destul de mare. Întâi, l-am gândit ca un material jurnalistic, apoi s-a transformat în altceva. După care eu am ales toate cadrele, am mai tăiat, am mai scos și mi-am dat seama că e prea multă informaţie şi că s-ar putea să fie obositor.


Elena: Am tăiat, în primul rând, specialiştii, personajele din familia extinsă.

Cosmin: Asta a durut-o pe ea. Pe mine m-a durut că am filmat nişte cadre senzaţionale cu un ciocan, dar nu era al lui Geo, era în filmările cu familia lui unchiu-su. Mi-a fost greu să scot toate cadrele alea care erau mult mai frumoase decât cele cu ciocanul lui Geo. Însă le-am tăiat pe toate fără milă. Acum, dacă l-aş remonta, l-aş mai lungi un pic, pentru că tot mi se pare prea condensat. Cred că ar mai merge nişte minute de respiro. Eu nu ştiu să montez. Am învăţat să montez cu tutoriale de pe google. Şi nu ştiam să pun nici sunetul. Pe toate le-am făcut învăţând de pe google.

AG: Acum că ați prins “microbul”, care vor fi proiectele viitoare?

Elena: Avem două proiecte în lucru şi ne îndreptăm spre Neamţ, pentru niște foto-reportaje. Dar avem și idei de film, tot din subiectele pe care le-am acoperit pe Teleleu. Nu ne oprim…

Pe Cosmin îl puteți găsi aici
Pe Cosmin și pe Elena îi puteți găsi aici