Cu HyperNormalisation, Adam Curtis face ce știe el mai bine: amestecă detalii fabuloase, povești perverse și asezonează totul cu perspectiva sa de-a dreptul antropologică despre politică și politici.
Adam Curtis este mai mult autor de cinema decât documentarist și unul dintre cei mai prizați și controversați regizori de eseuri documentaristice pe teme de actualitate. Noul său film serializat pentru BBC este o dovadă foarte clară despre minunile pe care le face un regizor și despre cum un documentar prea amplu se poate rata per ansamblu, dar poate fi adorat pentru detalii și bucăți.
HyperNormalisation are un subiect amplu și greu de articulat: criza sistemului și modul în care, în lipsă de soluții, toată societatea (gloablă) se preface că nu există alternative la starea de fapt curentă. Împrumutat de la Alexei Yurchak, specialist în istoria URSS-ului, termenul de hyper-normalizare definea starea de fapt din ultimul deceniu sovietic: realitatea falsă prezentată la știri era percepută drept falsă, dar în lipsa vreunei idei de reformare a sistemului lucrurile mergeau înainte, cu ipocrizia oficială și supunerea/complicitatea tacită a întregii societăți. Recontextualizat pentru mapamondul din 2016, conceptul lui Yurchak se menține teoretic în picioare: într-o lume mult prea complexă (și deja aflată pe-alocuri în colaps și crize majore), societatea globală se preface că alternative nu există și că lucrurile sunt mult prea oribile și mult prea complicate pentru a putea fi în vreun fel rezolvate. O lume ajunsă într-un punct în care până și supapele sunt iluzorii, iar noile ideologii au devenit ultra-rapid și complet ineficient dogme și canoane.
Adam Curtis nu operează cu subtexte. Ideile generale sunt clare și deloc comfortabile: economicul care-a corupt politicul pe care îl domină, lașitatea aleșilor democratic, mascarada narativului fals servit de serviciile secrete și de partidele politice presei, devenită deja complice în propagarea unor ficțiuni, sunt lucruri știute. Curtis nu mizează deloc pe senzaționalism, ci se retrage în istorii și arhive. De la ambițiile lui Assad-tatăl și trădările lui Kissinger, până la falimentarea primăriei din New York și de la imaginea publică a lui Muammar Gaddafi, la teoriile conspiraționiste cu OZN-uri toate sunt servite cu maxim de eficiență. Ce rezultă este clasicul eseu de antropologie a politicilor care-i marchează în mod contant filmele și serialele.
Nu e nici prima, nici ultima oară când valoarea părților este mai mare decât valoarea întregului. Curtis se pricepe impecabil la detalii, juxtapune istorii disjuncte și nu întotdeauna reușește să lege între ele micile istorii într-una mare, care să-i servească teoria. Documentarul colapsează de propria lui complexitate, iar impresia de ansamblu este fix aceea a unei mulțimi de obiecte fascinante, unele familiare, altele nu, aruncate într-o grămadă diformă și reflectate până la amețeală în oglinzi paralele. În mod paradoxal, asta nu diminuează fascinația pe care o degajă HyperNormalisation, nici nu șterge din impactul puternic al filmului. Dar este una dintre puținele dăți când resorturile și rotițele modului de-a face documentar ale lui Curtis sunt prefect vizibile.
Apelul la imagine este unul din atu-urile majore ale documentarelor lui Adam Curtis. Faptul că BBC-ul produce și difuzează filmele înseamnă un acces nesperat la una dintre cele mai mari și variate arhive video din lume. Și Curtis alege cu un fler admirabil cele mai memorabile cadre și montaje de efect. Fie că e vorba de traseul politic al lui Muammar Ghaddafi sau de imagini din arhivele vânătorilor de OZN-uri sau de primele promo-uri explicative apropos de (pe atunci noul) internet, HyperNormalisation utilizează un montaj al atracțiilor, uneori deconectat de povestea cea mare, dar mereu ritmat. Mereu capabil să capteze atenția cu un nou cadru, aparent insolit amplasat.
Istorie și istorii. Pe Curtis îl intersează mai mult politicile din spatele politicii și antropologia gândirilor politice care duc la decizii și dezastre, linii narative oficiale și adevăruri neoficiale. O face nu de puține ori prin apel la psihologie și psihiatrie, două dintre forțele (re)formatoare ale discursurilor publice și argumentațiilor politice. Și Century of Self (2002 documentar despre psihanaliză și modul în care-a schimbat advertising-ul dar mai ales politicul) și The Trap: What Happened to Our Dream of Freedom (2007, un eseu despre cum libertatea a devenit sinonimă cu inegalitatea sancționată pozitiv de societate și lipsa de responsabilități politice care a dus la situația de față) și The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear (2004, despre instrumentalizarea fricilor latente pentru a instrumenta un mai mare control asupra societății de către clasa politică) funționează similar. Mecanisme hipnotice din vizual, pline de note de subsol și de povești ignorate, amplasate acum în centrul unor hiper-formule cinematografice dotate cu multiple epicentre.
Documentarele lui Curtis nu investighează teorii conspiraționiste, ci oferă o viziune despre trecut. Teorii abil formulate și servite pe ecran cu o mixtură de jurnalism și artă. Deși Curtis se consideră ”jurnalist, nu artist”, filmele lui au un puternic impact vizual și o manieră mult mai apropiată de arthouse decât de reportaj. Cu toate ratările politice și secretele de-secretizate de trecerea anilor, Curtis este mereu lângă zonele conspiraționiste, dar are prea mult umor amar pentru a cădea vreodată în capcanele mustinde de teorii ale conspirației.
Umorul amar îl ferește și de la demonizările oamenilor politici: să fim în clar, nu există simpatii pentru politicile guvernelor lui Margaret Thatcher sau pentru Hafez al-Assad și Henry Kissinger. Și nici pentru indivizii respectivi. Dar filmul face ca un detaliu insiginifiant extras din arhive (un gest, un strănut, o privire plictisită, o expresie plină de curiozitate) să aibă mai multă greutate decât orice spirit justițiar tardiv. Priviți de la distanță, ca rotițe dintr-un sistem mai mare și ca personaje condiționate de educație, trendurile din gândirea politică a anumitor momente au parte de un tratament ironic, dar distant. Când documentaristul își pierde ironia și alunecă înspre cinism umoristic (Jane Fonda care-a renunțat la socialism pentru videoclipuri de aerobic sau Ghaddafi care devine fix ce vor serviciile secrete americane, fie bau-bau, fie bau-bau reformat), toate acestea sunt făcute cu o eleganță profesională demnă de un membru al BBC.
Cu maniera auctorială (și nu de puține ori considerată de-a dreptul manieristă) de-a pune pe film teorii antropologice despre istoria recentă, Adam Curtis și-a creat și și-a consolidat o bază masivă de spectatori. HyperNormalisation este o mostră de dibăcie, pe cât de fascinantă pe atât de nearticulată, și totuși perfect capabilă de efectul cel mai frecvent al documentarelor lui Curtis: o fascinație hipnotică.
