Premiat pentru cea mai bună regie în cadrul festivalului Docuart Fest, „Angela” este un portret al unei tinere însărcinate, de etnie romă, aflată într-un sat din Transilvania. Pe parcursul filmului, aceasta mărturisește cum a fost răpită și salvată de actualul soț, aflat în închisoare. Tema discuției nu este în niciun caz oarecare, iar mărturisirile fetei pot părea la prima vedere șocante. Cu toate acestea, Angela nu este o fată banală, iar conexiunea ei cu oricare altă persoană poate fi, din punctul meu de vedere, la fel de pozitivă precum cea pe care a avut-o cu regizorul documentarului, Botond Püsök.
Incipitul documentarului scoate în evidență personalitatea și gândirea protagonistei: Angela consideră că femeile de etnie romă au foarte puține posibilități, mai ales în comunitatea din care fac parte, o comunitate patriarhală, lipsită de resurse benefice dezvoltării intelectuale și sociale. Râvnind la o ocupație mai solicitantă decât cea de soție și gospodară în micul sat, Angela este surprinsă în documentar ca fiind o persoană introspectivă, cu un open-mindedness la care nu te-ai fi așteptat. Prezența Angelei este plină de candoare, iar discursul ei confirmă un comportament recurent în comunitatea romă, și anume, inegalitatea poziției sociale a femeii în contrast cu cea a bărbatului, considerat capul familiei.
Ce poate fi în mod general observabil este că filmele (fie ele ficțiune, fie ele documentare) ce prezintă probleme etnice și sociale sunt greu de acceptat ca atestate socio-antropologice; de multe ori, sunt percepute ca fiind acțiuni de manipulare ce scot în evidență aspectele negative sau pozitive ale unei societăți catalogate într-un anume fel. Despre „Angela” se poate spune că este, mai degrabă, un documentar portret, în care regizorul captează personajul feminin în cursul firesc al vieții sale: din momentul în care începe să povestească background-ul ei social, problemele pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieții, și, ajungând, în cele din urmă, la momentul actual al vieții sale – nașterea copilului.
Datorită motivelor enumerate mai sus, climatul documentarului este favorabil introspecției, plin de emoție pozitivă și lipsit de încărcătură falsă. De ce spun asta? Așa cum recunoaște și regizorul, construcția documentarului poate fi mult mai dificilă decât crearea unei ficțiuni. Dacă în ficțiune îți poți juca pe degete eroul, atunci în documentar trebuie să fii atent atunci când construiești (editezi) materialul brut. Pentru Botond Püsök, conexiunea cu Angela a fost reală, iar implicarea emoțională a fetei a fost vizibilă prin naturalețea și sinceritatea de care a dat dovadă în fața camerei de filmat. Înzestrată cu o „aură”, Angela dă naștere către finalul documentarului și, imediat după, își vizitează soțul în închisoare. Scena reîntâlnirii de după naștere este lipsită de emoție clișeică, angoasantă; relevă autenticitate și emoție sinceră din partea amândurora, atingând zone diferite – emoție glacială, tipică unui bărbat, și emoție naturală din partea mamei.
