Cinéma vérité sau ciné vérité (termen preluat din franceză și înseamnă „film adevărat”) este un stil de documentar apărut în anii ’50 în care interacțiunea dintre realizator și subiect este neprelucrată, bazându-se pe spontaneitatea camerei de filmat dar și pe sincronizare. Termenul a fost propus de către Jean Rouch, inspirat de conceptul kino-pravda al lui Dziga Vertov dar și de filmele lui Robert Flaherty. Ciné vérité-ul se remarcă printr-o tendință de a capta fragmente de realitate, care, puse cap la cap, scot la iveală sau accentuează o realitate mai crudă decât cea văzută cu ochii liberi. Deseori cunoscut și sub formula de cinema observațional,  ciné vérité -ul chestionează implicarea realizatorului și obiectivitatea reprezentării subiectului ales. Cel mai important rol îi este atribuit camerei de filmat pentru imaginile brute obținute de multe ori într-o manieră conflictuală, polemică. În ciuda acestei obiectivități, realizatorul poate deveni un catalizator al situației. Intenția sa este ca publicul să vadă, să observe o realitate nealterată. Cu toate acestea, o bună parte din cineaștii acestei tendințe au refuzat să folosească termenul de ciné vérité polemizând despre conceptul de obiectivitate și despre definiția termenului.

Ciné vérité-ul se remarcă într-un mod contrastant față de practicile documentariste clasice (caracterizate prin plănuirea în avans, scenariul propriu-zis, mizanscenă, ecleraj, reconstituiri, intervievări). De asemenea, trecerea de la camera de 35mm la una mai ușoară, cea de 16 mm, a creat o popularitate care avea să fie pe seama așteptărilor audienței. Această schimbare majoră a permis regizorilor să intre și să acceseze lumi diferite; pentru că echipamentul era mai ușor, realizatorii au intrat în casele oamenilor, au surprins interioarele banale ale vieții cotidiene, au intrat în culisele campaniilor politice, pe ringul de dans al adolescenților, în spitale de boli mintale și pe teritoriul oamenilor aflați în grevă. Pe de-altă parte, au îmbunătățit sistemul și au adus inovații importante pentru genul documentar: sincronizarea – pentru prima dată au reușit să înregistreze imaginea și sunetul simultan. Stilul revoluționar al ciné vérité – ului a început să crească în ochii consumatorilor saturați de autoritatea mass media dar și de emanciparea publicității, caracterizată printr-un limbaj al persuasiunii și al puterii. Ciné vérité a contribuit la o schimbare în plan tehnologic și a dat naștere unui nou trend bazat pe mișcări sociale ce militau pentru justiție, transparență politică și egalitate.

Pionierii ciné vérité –ului sunt Robert Flaherty, Richard Leacock, Pierre Perrault, Robert Drew, Dziga Vertov și Jean Rouch, iar printre regizorii de documentare, dar și de ficțiune care au adoptat acest stil se numără Chris Marker, Alain Resnais, Pedro Costa, John Cassavetes, Frederick Wiseman, Agnès Varda etc.

Una dintre cele mai influente opere de ciné vérité pe teritoriul francez îi aparține lui Jean Rouch, „Chronique d’un été” („Cronica unei veri”, 1960), film ce a pornit de la anchetele sale etnografice pe care le-a realizat în colaborare cu sociologul Edgar Morin. Plecând de la această colaborare s-a născut un alt tip de direct cinema, unul în care realizatorii nu mai observau subiectul, ci îl provocau. Filmul lui Rouch este o anchetă a unor confesiuni personale și psihologice în care personajele sale sunt încurajate să se destăinuie în fața camerei. Filmul în sine scormonește printre ideile și opiniile unui grup de parizieni, stârniți de Edgar Morin prin întrebările puse. Partea de început a filmului (o secvență ce ilustrează superficialitatea sondajelor de opinie și a răspunsurilor celor intervievați de pe stradă) contrastează cea de-a doua parte. Gradual, persoanele intervievate ajung să se cunoască unele pe altele iar filmul documentează acest proces al cunoașterii.

Frederick Wiseman este un alt exemplu de documentarist vizionar care a reușit să filmeze în varii locații interzise camerei de filmat. Acest aspect poate fi observat în documentarul său din 1967, „Titicut Follies”, un expozeu uneori deranjant și bizar față de condițiile scăzute de asistență și îngrijire dintr-un penitenciar cu bolnavi mintali din Massachusetts. Produsul final creat de Wiseman a stârnit destule controverse încât acesta să fie dat în judecată și oprit de către autoritățile oficiale. Aceștia susțineau că acțiunea de a interzice acest film era pentru a-i proteja pe bolnavi dar, de fapt, încercau să ascundă propriul eșec instituțional. Obiectivitatea lui Wiseman poate fi remarcată cel mai adesea în structura documentarelor sale, fără a se folosi de o mizanscenă sau de un voice over care să explice. Magia se petrece la montaj unde alege să creeze un ritm dramatic, deci, fără să se supună unei structuri narative convenționale.

Un alt documentar care, la rândul său, a stârnit controverse este „Gimme Shelter”, realizat de echipa David și Albert Maysles în colaborare cu Charlotte Zwerin. Filmul înregistrează concertul trupei rock, The Rolling Stones, din 1969 și „captează” finalul dezastruos al acestuia: unul dintre bodyguarzii de la Helen Angels a provocat un scandal și a omorât un tânăr aflat la un metru distanță de scena pe care muzicienii cântau. Documentarul realizat de echipa Maysles s-a transformat de-a lungul anilor într-o dramă. Cu toate astea, „Gimme Shelter” urmărește un parcurs dublu: deși firul narativ șlefuiește treptat sfârșitul catastrofal, realizatorii îi arată și pe cei de la the Stones, după câteva luni, cum retrăiesc evenimentele nefericite uitându-se la footage. Cu alte cuvinte, filmul nu doar că documentează evenimentele atroce, ci și experiența revederii acelor evenimente în film, jonglând cu percepția spectatorială.

Despre „Primary” se poate spune că nu caracterizează o anumită perioadă. Realizat de Robert Drew, Richard Leacock, Albert Maysles și D. A. Pennebaker, documentarul îi însoțește pe senatorii John F. Kennedy și Hubert Humphrey pe parcursul alegerilor primare în bătălia pentru statul Wisconsin. Modernizarea tehnologiei (așa cum am menționat mai sus) le-a permis realizatorilor să se aproprie de cei doi personal și să-i urmărească prin mulțimi. „Primary” a continuat să le reamintească oamenilor despre magnetismul și celebritatea puternică ale lui Kennedy chiar și după moartea sa. Narațiunea de la început confirmă faptul că acest documentar poate vorbi despre orice alegere electorală din oricare perioadă pentru că funcționează drept document ce demonstrează, încă o dată, că nu s-au schimbat multe în plan electoral.