În 2014, a devenit brusc complicat să ţii pasul cu toate documentarele româneşti bune. în timp ce poveştile „noului val” au început să devină repetitive şi terne, documentariştii, încă negrupaţi sub o cămaşă stilistică îngustă, au reuşit să mă entuziasmeze şi să-mi risipească sentimentul apăsător de deja vu din sala de cinema. Acum, există şi o comunitate cinefilă dornică sa le vadă şi să le comenteze, ceea ce e grozav pentru un gen pe nedrept denumit „ruda săracă a fictiunii”. Aşa diverse cum au fost, am putut identifica, totuşi, câteva tendinţe:

Descriptivele

Regizorul îşi alege un subiect – de obicei, social – dar şi câteva individualităţi pregnante care să-i ancoreze emoţional filmul. Le observă de la distanţă, cu obiectivitate şi fără a interveni (o strategie denumită în breaslă „musca pe perete”).

În această categorie intră şi controversatul Un ultim an în 114 minute al lui Daniel Nicolae Djamo, ce înregistrează ultimul an din viaţa bunicii sale. Deşi am apreciat curajul regizorului de a privi moartea în faţă, fără subterfugii sau edulcorări, am avut şi sentimente amestecate în legatură cu voyeurismul proiectului: bunica sa, o persoană admirabilă, ar fi meritat, poate, să sfârşească discret, necontaminată de obsesia modernă „totul la vedere”. Iar maniera clinică de filmare alungă, de cele mai multe ori, emoţia. E păcat ca o viaţă să fie redusă doar la agonia finală.

City Tour al lui Andrei Teodorescu face o incursiune în comunitatea marginalizată a bolnavilor de SIDA din Bucureşti. Nici acesta nu judecă, ci doar remarcă interacţiunea dintre asistenţii sociali ce distribuie seringi şi prezervative şi pacienţi. Din fericire, documentarul evită capcana mizerabilismului şi reuşeşte, pe momente, să fie fascinant şi colorat.

În Waiting for August (ca şi în Toto şi surorile lui despre care am scris aici), documentar belgian filmat în Bacău şi regizat de Teodora Ana Mihai, e vorba despre familii destrămate şi de copii forţaţi să-şi asume rolul adulţilor. Din nou, o adolescentă îţi zdrobeşte inima, dar îţi şi câştigă admiraţia prin forţa ei – Georgiana are 15 ani, dar trebuie să aibă grijă de cei 7 fraţi cu care împarte o locuinţă socială, în timp ce mama e plecată la muncă în Italia.

Hibrizii

Premiul Gopo a fost luat, în 2014, de Experimentul Bucuresti (r. Tom Wilson), un mockumentar independent, frisonant de amuzant şi plin de subtexte despre comunism, manipulare şi tranziţie.

Tatăl şi fiul Porumboiu comentează un meci de fotbal comunist înregistrat pe o casetă video decolorată în Al doilea joc şi ne livrează câteva revelaţii comice despre amestecul dintre politică şi sport. Prima repriză e mult mai disputată.

Alyiah DaDa în regia Oanei Giurgiu propune o formulă hibrid de investigaţie personală, cu animaţie, colaje dada şi instalaţii, ce trasează inventiv destinul comunităţii evreieşti româneşti vreme de un secol.

Pădurea (r. Sinişa Dragin) porneşte de la o premiza incitantă (un tablou de Andreescu oferit de România preşedintelui Tito) şi reface traseul acestei opere de artă cu ajutorul panseurilor artistice, reconstituirilor radiofonice (stângace) şi imaginilor de arhivă brutale (eficace), ca pretext pentru un expozeu al socialismului din România şi Iugoslavia.

Investigaţiile

Afacerea Tănase al lui Ionuţ Teianu spune iscusit o poveste tensionată, cu un aspect de thriller de spionaj – un securist este trimis la Paris să-l asasineze pe Paul Goma în timpul luptelor secrete ale Razboiului Rece.

Paşaport de Germania (r. Razvan Georgescu) ne revelează o altă bucată absurdă şi puţin cunoscută de istorie: traficul cu carne vie pe care Ceauşescu l-a făcut cu etnicii germani vânduţi pe bani grei RFG-ului.

Bucureşti, unde eşti? (Vlad Petri) încearcă să investigheze „trendul” protestatar recent şi sfârseste prin a fi un portret destul de deprimant despre mişcarea browniană a unei societăţi ce ar putea fi o forţă dacă ar şti cu adevărat ce vrea.