“În fond, demersul meu este de a reflecta asupra resorturilor şi modului meu de operare în câmpul documentarului, dintr-un unghi subiectiv. Cum se petrec lucrurile? Iniţial, ceea ce mă incită să fac un anume film este curiozitatea proprie pentru o lume şi o temă. Tema reverberează cu anumite preocupări intime, răspunde unor interese personale care s-au stratificat mai demult, în timp. Observ şi reţin anumite detalii care m-au impresionat. Le investesc cu ceva ce îmi aparţine, aparţine trecutului meu.”
“În ultimele decenii, documentarul a dovedit că are puterea de a se extinde spre noile media, de a încălca barierele tradiţionale ale genului şi de a reinventa mereu. Libertatea genului documentar de a se contrazice ca gen – eclectismul lui – este principala sa forţă”
În faimosul discurs adresat absolvenţilor de la Kenyon în anul 2005, scriitorul David Foster Wallace începe cu o parabolă: “Doi peşti tineri înoată şi, la un moment dat, se întâlnesc cu un peşte mai bătrân. Acesta le spune: “Salut, băieţi! Cum e apa?” Tinerii continuă să înoate, dar, după un timp, unul dintre ei îl întreabă pe celălalt: “Ce dracu’ e apa?”
Cam aşa stă treaba şi cu documentarele. Ce sunt? Ce au devenit? Artă, exerciţiu de vanitate, mărturie, artefact, un pic din toate? Documentaristul João Moreira Salles a avut nevoie de 13 ani pentru a putea “spune” povestea personajului Santiago (2007), adică pentru a înţelege că la momentul filmării nu a… înţeles mare lucru. Este, cred, motivul pentru care Alexandru Solomon afirmă că atunci “când faci documentar ești prins între dorința de a (te) impune și plăcerea de a accepta ceea ce ți se oferă”. Regizorul român a publicat recent cartea Reprezentări ale memoriei în filmul documentar. Solomon are o misiune dificilă: să explice prin intermediul cuvintelor un gen care foloseşte imaginile ca mijloc de exprimare. Este un demers care reclamă o doză deloc neglijabilă de sinceritate. Nu e comod să scrii că “prin filmare și montaj, oamenii adevărați se transformă în personaje de film” sau că “o imagine valorează cât 10.000 de cuvinte dacă știi ce anume să privești”. Într-o epocă a hiper-vitezei, trăsătura esențială a genului documentar a rămas aceeaşi: “presupune timp”. Timp, pentru “a da viață și realitate trecutului”.
Alexandru Solomon a avut norocul să fie regizorul potrivit la momentul potrivit. Şi-a început cariera într-o epocă despre care statistica vorbește de la sine: în anul 1991 s-a înființat canalul Arte. Așa s-au creat premisele pentru finanțarea producției a peste 180 de documentare anual. IDFA, cel mai mare festival de gen din lume, a avut ediția inaugurală în anul 1987. Fondată în 1996, rețeaua europeană a documentariștilor are astăzi 1000 de membri. În anul 2004, Fahrenheit 9/11, filmul lui Michael Moore, a câștigat marele premiu la Cannes. Sunt câteva date (extrase din cartea mai sus amintită) care arată că documentarele nu se vor preda prea curând. Iar documentariştii fac ce ştiu cel mai bine: driblează legile naturii, în sensul în care recuperează timpul, îl suspendă, îl pun între ghilimele. Totul pentru a înţelege prezentul şi pentru a ghici cum va arăta viitorul. În Level Five (1996), documentarul lui Chris Marker, “personajul principal dezvoltă un joc pe măsură ce are o conversaţie online cu un interlocutor virtual”. Skype-ul, adică! Alan Berliner a pendulat între instalaţii şi documentare. Berliner, unul din preferaţii lui Solomon, vede aceste două genuri ca pe nişte vase comunicante. Gathering Stones este instalaţia lui din 1999 care are în centru ideea de familie, o temă recurentă pentru regizor. În instalaţia Aviary, “Berliner a înregistrat o colecţie de sunete scoase de păsări, pe care publicul le poate combina”. Orice documentar pleacă de la o experienţă personală. De la Intimate Stranger (1991) sau Nobody’s Business din 1996, Berliner documentează viaţa bunicului matern sau a tatălui său, iar în 2013 lansează First Cousin Once Removed.
Agnès Varda poate trece pe stradă drept o doamnă respectabilă. Are 88 de ani, şi-a început cariera ca fotograf, apoi a trecut la documentare. A realizat, între altele, La pointe Courte sau Sans toit, ni loi. La 70 de ani însă, a cotit-o spre newmedia, iar pentru Les glaneurs et la glaneuse din 2000 a folosit o cameră video digitală portabilă. În anul 2003, instalaţia ei Patatutopia a avut în centru o serie de fotografii supradimensionate. Cinci ani mai târziu, Varda joacă şi se joacă pe sine în Les plages d’Agnès. Narcisism, cunoaştere, rememorare, Agnès Varda refuză să îmbătrânească artistic.
Reprezentări ale memoriei în filmul documentar conţine o mulţime de referinţe utile, despre documentare şi documentarişti străini şi români. Lucrarea lui Alexandru Solomon este interesantă şi dintr-un alt punct de vedere. Pe parcursul ei, regizorul se documentează pe el, prin el. Până la urmă, “empatia față de celălalt trece prin înțelegerea de sine”.
