În 2006, atunci când mi-a acordat un interviu, Florin Iepan mi-a mărturisit că, dintre toate filmele sale de până atunci, se simţea cel mai apropiat de documentarele realizate în timpul facultăţii, „Hotel Cişmigiu” şi „Cântec de unul singur sau Zece minute cu clasa muncitoare”, deoarece „atunci am fost cel mai liber”. Revăzând astăzi, la două decenii de la realizarea sa, cel de-al doilea titlu menţionat, nu am cum să-l contrazic pe cineast: filmul de diplomă al lui Florin Iepan este, evident, opera unui spirit liber, curios şi cutezător, neîngrădit de şabloanele documentarelor perioadei (în general fie prea poetice, fie prea propagandistice, dar în alte direcţii decât cele „de dinainte”). E regretabil, însă, că regizorul nu a mai dovedit ulterior acest curaj de a experimenta, riscând totul pentru a testa limitele limbajului cinematografic al documentarului, şi că nici confraţii săi nu i-au călcat pe urme. În acelaşi interviu, Florin Iepan afirma: „Cred că orice documentar (…) trebuie să aibă în spate o anumită concepţie filozofică, dacă nu chiar un mesaj politic”. Iar „Zece minute…” are un concept puternic, cu implicaţii politice, în perfectă concordanţă cu stilistica aleasă şi artificialitatea ei ostentativă (chiar şi aparatura de filmare, precum dolly-ul sau macaraua, este integrată în mizanscenă). Cineastul susţine răspicat: „Aceştia nu (mai) sunt muncitori” (cel puţin nu aşa cum ne-am obişnuit să-i vedem) şi, în acelaşi timp, „Acesta nu (mai) este documentar” (cel puţin nu aşa cum ne-am obişnuit să-l înţelegem). Florin Iepan adoptă o poziţie rar întâlnită la documentariştii români: aparent, păstrează distanţa faţă de personajele sale, studiindu-i rece şi detaşat, dar, totodată, îi pune să „joace”, să vorbească şi să se comporte aşa le-o cere el, regizorul filmului. Rezultatul este absolut năucitor. Ne aflăm într-un fel de „Jurassic Park”, ale cărui exponate sunt „ultimii reprezentanţi ai clasei muncitoare din Europa”. Aici, un filozof de uzină comunică telepatic cu astrele, o veterană aproape de pensie transferă ştafeta uneia ceva mai tinere, un ortodox şi un evanghelist au o tentativă de debate pe teme religioase, alţi doi bărbaţi murmură „Corul robilor” (sic!) în amintirea vremurilor bune de odinioară, iar un Hamlet retardat îşi plânge în versuri prima iubire, pierdută din cauza „marelui Will”. Mai există oare scăpare pentru „clasa muncitoare, mândră ca un soare”? În orice caz, clasa muncitoare nu mai merge în paradis (în pofida secvenţei finale, în care „ghidul” printre dinozauri, meditând cu ochii închişi şi cu o ţigară în colţul gurii, se ridică încet deasupra statuii lui Lenin, abandonată lângă zidul Palatului Mogoşoaia), ci visează la propriul ei paradis, în care să domnească o concordie universală; iar aici, în insula noastră de latinitate, există „terenul cel mai fertil pentru rai”, motiv pentru care suntem atât de pizmuiţi de occidentali. Deocamdată, acest paradis pare dezafectat. În fine, în ceea ce priveşte problema onestităţii (şi a manipulării personajelor), adusă în discuţie de unii comentatori, sunt din nou de acord din nou cu Florin Iepan, care, în 2008, declara: „Moralmente, eu n-am făcut mai mult decât a făcut regimul comunist. Să zicem [că] eu făceam o manipulare mai îndulcită a lor, din punct de vedere ideologic, vizual, cultural, antropologic.” Şi, fie că vrem sau nu, cinematograful înseamnă (şi) manipulare.