Povești ca hrană pentru suflet: împrumut titlul unuia dintre cele mai bune documentare văzute acum câțiva ani, chiar aici la Salonic, ca să descriu selecția de-a dreptul luxuriantă din acest an. Însă, așa gustos cum a fost, programul a avut un concurent serios în vremea superbă. Două zile cu soare răpitor de primăvară au însuflețit orașul și au aglomerat faleza și tavernele. Pentru mine, care veneam de la frig, a fost aproape o impietate să intru în sala de cinema așa că, de data asta, am adoptat o dietă lejeră, cu maximum 2 documentare „pour la bonne bouche” pe zi. Ca să mi se facă poftă de cinema, am început cu aperitivele din secțiunea culinară, eliminând din meniu militantismele vegetariene. Nu voiam să risc să-mi rămân-n gât divinele „chiftele ale bunicii” de la taverna Negroponte.

E Il Cibo Va

Food on Go (titlul  oficial) e numai bun să-mi stimuleze papilele gustative pentru că îmi arată carne cu condimente care sfârâie în tigai sau pe gratare. Documentarul vorbește despre revoluția culinară adusă de emigranții italieni și argentinieni în Statele Unite și despre felul în care gastronomia italiană a reușit supraviețuiască în afara granițelor țării. Cum a fost tradusă o cultură savuroasă în locuri unde materia primă fină era rară, iar oamenii ignorau importanța mesei ca spațiu social? Un format convențional pentru o agreabilă și apetistantă pledoarie în favoarea conservării tradițiilor culinare naționale, chiar și peste mări și țări.

Over The Limit

Dispoziția frivolă adusă de briză și de deliciile gastronimice mi-e zdrobită cu puterea unui bocanc rusesc de extraordinarul Over The Limit , documentar care îmi forțează limitele suportabilității: a trebuit să-mi acopăr ochii și, mai ales, urechile, pentru că nivelul de abuz verbal era, pur și simplu, intolerabil.

Regizoarea Marta Prus a urmărit aproape un an de zile evoluțiile unei campioane de gimnastică ritmică care se pregătește pentru Olimpiada de la Rio. E multă grație aici, coregrafii sublime, dar și o cruzime greu de imaginat. De regulă, documentarele despre gimnastică ne revelează duritatea antrenamentelor și a pedepsele corporale pe care le suportă sportivele, dar relația dintre eleganta și intensa Margarita „Rita” Mamun, mereu cu ochii în lacrimi, mereu în pragul colapsului și antrenoarele sale este bazată pe un șir nesfârșit de insulte care curge doar într-o singură direcție.

Over the Limit se urmărește ca un thriller, doar că scenele îngrozitoare nu sunt cu mațe pe pereți, ci cu chin psihic. „Ești o atletă, nu o ființă umană”, îi strigă una dintre antrenoarele care o bulizează mereu, o umilește și nu ezită să o șantajeze emoțional cu faptul că tatăl ei moare de cancer. Aceste torturi sunt împachetate în costume sclipitoare și zâmbete contrafăcute pentru un joc psihologic demn de un cult religios care te spală pe creier. Însă nimic nu te pregătește pentru finalul care îți trage preșul de sub picioare și te face să reevaluezi tot ce-ai văzut până atunci.   Un mare merit îl are operatorul Adam Suzin care stă foarte aproape de sportivă și îți dă sentimentul paradoxal de completă intimitate cu o figură inscrutabilă. S-a spus despre film că e un soi de Black Swan al documentarelor sportive. Lumea necruțătoare, teribilă, a sportului competitiv n-a fost niciodată mai captivantă și mai odioasă.  În mod sigur, unul dintre cele mai intense și mai răvășitoare documentare pe care le-am văzut în ultima vreme: te amețește ca vodca pe stomacul gol.

Dolphin Man

În cei 8 ani de când vin la festivalul de documentare de la Salonic, am învățat să ocolesc producțiile grecești, rareori ceva mai mult decât banale reportaje. Dar patriotismul local este aici mai puternic decât criteriile artistice, așa că sălile sunt mereu arhipline. De data asta, am fost intrigată de subiectul lui Dolphin Man, așa că am riscat și n-am regretat. Într-o sală arhiplină de peste 1000 de locuri am descoperit că (unii) regizori greci au învățat să facă documentare de public, „formulă”, intrigante ca mai toate produsele HBO.

Dolphin Man, în regia lui Lefteris Haritos, spune povestea vieții și moștenirii lui Jacques Mayol, cel mai mare free-driver din istorie, a cărui viață a servit drept inspirație filmului cult al lui Luc Besson, Le Grand Bleu. M-am îndrăgostit în anii ’90 de eroul interpretat de Jean Marc Barr, într-un cinema din Iași prost încălzit, dar cu o atmosferă incendiară, pentru că era frumușel, inspirațional, ba chiar exaltant. Personajul real a fost ceva mai complex și mai anti-eroic: incredibilele sale recorduri de cufundare până-n străfunduri, fără mască de oxigen, au fost presărate printre tragedii personale și depresii profunde (care ar fi putut avea legătură cu enormele provocări fizice la care se supunea). O viață, finalmente, tragică, cu multe scufundari în abisuri, terminată prin sinucidere. Faptul că Mayol, un narcisist extrem de competititv, s-a filmat mai tot timpul cu o camera pe 8 mm, la concursuri și în privat, îi conferă documentarului mult material video interesant, reducând mărturiile celor care l-au cunoscut la strictul necesar. Iar splendidele filmări subacvatice de astăzi adaugă „factorul wow” unui portret când uimitor, când sobru, al unui om în luptă cu limitele și cu demonii săi.

The Prince and the Dybbuk

Dybbuk e un strigoi, potrivit folclorului, dar și titlul primului film cu fantome inspirat dintr-o poveste evreiască și regizat în anii ’30 de polonezul Michał Waszyński.  Waszyński a emigrat apoi la Hollywood, devenind unul dintre cei mai importanți producători ai epocii. Viața lui a fost o enigmă pentru că pseudo-prințul și-a schimbat numele, religia și biografia pentru o ficțiune larger than life. Și unde ar fi putut să-și confecționeze mai bine acest destin decât în „fabrica de vise”? Ceea ce ar fi putut fi un biopic interesant, dar croit după un tipar arhicunoscut, devine mult mai mult decât „în căutarea lui  Waszyński” grație momentelor de eseu experimental, în care jurnalele regizorului, secvențele din filme de arhivă și colajele impresioniste se îmbină pentru un sentiment straniu, misterios, halucinant.  Acest film biografic superior reușește să surprindă spiritul unui „escape artist”, al unui om care a fugit de rădăcini, de religie, de propria-i sexualitate (a fost un homesexual însurat cu o contesă), al unui evreu dezmoștenit care s-a folosit de cinema ca să-și exorcizeze fantomele trecutului.

Ryuichi Sakamoto: Coda

În terminologia muzicală, Coda e ultima parte a unei compoziții, acea „coadă” care lasă un anume after taste. Ultima perioadă a muncii și a vieții genialului compozitor Ryuichi Sakamoto a fost marcată de două evenimente importante: lupta cu cancerul și explozia nucleară de la  Fukushima. Regizorul Stephen Nomura Schible și aparatul lui de filmat sunt martorii acestor momente de cumpănă și asistă la nașterea unei capodopere muzicale. Sakamoto se dovedește a fi un învățat seren și înțelept a cărui operă atinge nivele transcendentale, iar documentarul ia o formă meditativă, ba chiar metafizică, mai ales în momentele în care compozitorul ascultă universul. Acest proces creativ ne ajută să descoperim nu un artist torturat ci, în ciuda încercărilor prin care trece, unul evoluat.