GHID DOCUART FEST 2018 | 6-11 NOIEMBRIE

FILME

PROGRAM

BILETE

SPECIALE

LOCAȚII

Documentaristul moldovean are o filmografie solidă și diversă. Docuart proiectează, în cadrul ediției de 2017, 4 din scurtmetrajele transgresive ale lui Druck.

Din 1970 încoace, Vald Druck a lucrat cu imaginea, cu documentarul, cu Moldova din iconografia oficială a URSS-ului și cu simbolurile aferente (Ștefan cel Mare,  Profesorul, Muncitoarea, Marea Soprană). Documentarele lui sunt o piesă din muzeografia documentaristică a URSS-ului: filmate, decupate și orchestrate conform rigorilor vremurilor sovietice. Cu o detașare uneori ironică, alteori cu un patos moldovenesc autentic, filmele lui Druck curg vizual și emoțional în mătci cartografiate și betonate de canonul oficial. Dar mereu ceva pare-a se fofila dintre cadre, prin secvențe și voice off-uri: un zvâc năstruşnic, o umbră furioasă, un surâs amar însoțesc spectatorul.

Imagine din filmul “Goliciune” (R: Vlad Druck, 1989)

Fie că e vorba despre soprane cu destin demn de romane de aventuri și de melodramă (Aria, lungmetrajul din 2011 despre Maria Cebotari) sau despre filme de educație socialistă (Copilul tău, 1976), Druck include mereu insolitul, grotescul, acel lucru care face umanitatea reală și umană, în cadre pe care alți regizori le-ar refuza. Repetițiile unei dive pop a muzicii moldovenești (Maria Codreanu, 1983) virează înspre naturalism spasmotic, țăranii din mini-seria etnologică Satele noastre (2003) sunt fix țăranii din satele moldave, cu șarmul dar și cu „ieșirile în peisaj“  inevitabile.

Druck n-a ignorat nici înainte, nici după 1990, subiectele despre care sistemul comunist refuza să vorbească: prostituția și nuditățile, concretul cotidian și poezia lui mizeră, lipsită de meandre. Cariera sa de după 1990 nu încearcă vreo (r)evoluție, ci o continuare a direcțiilor deja vizate de cineast: o zonă de  documentare „oficiale“  infiltrată mai subtil (sau, uneori foarte evident) cu fitile ironice şi ocazii care cer(șesc) reacții cinice, dar și zona de docu-eseu cu puternice influențe vizuale din marele cinema rus.

Cele 4 piese alese pentru proiecția Docuart sunt ilustrative pentru direcțiile din opera documentaristică și fasonul cinematografic ale lui Vlad Druck. Vive la Femme! și Goliciune, ambele din 1989, sunt filme cu mize eseistice, abordări erotizante și cu tupeu cum numai metastazele blocului sovietic puteau permite pe film. Camuflat în portret-eseu despre femeia sovietică și despre multiplele sale ipostaze care contribuie din plin la „construirea socialismului“, Vive la femme! vernisează în cruda lumină a cotidianului mizer femei utile societății și socialismului. Măicuțe care păzesc porci, aureolate de un nimb de muște, măcelărese din abatoare și muncitoare din construcții sunt juxtapuse pentru efecte maxime unor fotomodeline lascive și unor sectante camuflate în straie de brutărese tocmai gata de (încă un) botez în apele unui râu. Rigoarea vizuală vine dinspre canonul poetic-extremist și mistic al unui Tarkovski, iar montajul atracțiilor și alăturarea  unor imagini disjuncte (dar facil incitante) e demnă de un mondo (documentarul bazat pe sanzaționalism, nu de puține ori contrafăcut, brevetat de italieni și palmdorizat la Cannes prin deceniul 6). Goliciune merge cu un pas înainte și la capitolul nuditate și în ce privește zona metaforică dar, mai ales, îndrăznește să portretizeze și să dezbată. Fără false pudori, fără ascunzișuri și cu o multitudine de corpuri de femei goale, Druck construiește un discurs despre prostituție ca realitate a cotidianului din URSS.

Imagine din filmul “Obsesia” (R: Vlad Druck, 1993)

Obsesia (1993) duce și mai departe lucrurile. Zona de foraj dintre eseu și dezgolire, observație și exploatare este mai cețoasă decât oricând. Ponind de la opere de artă grafică dotate cu conținut fantasmagorico-erotic, Vlad Druck filmează suprarealist nudități germinative. Demersul de dublare al erotismului cu desene filmate deturnează discursul și subminează pretextul. Este un risc asumat, cu recul calculat: accentuînd lascivitatea, Druck, duce discuția spre mecanismele din spatele discursului vizual. Cât ține de ilustrare, cât de interpretarae și, mai ales cât ține de exploatare.

Pentru cine bat clopotele (2004) se asortează perfect cu documentarele oficioase ale autorului. O ceremonie de stat devine prilej de ironie abraziv pusă peste imaginile de propagandă şi sărăcia lucie se potriveşte de minune cu viziunea deloc șăgalnică asupra parteneriatului stat-biseriă-istorie-festivități. Rudimentar și din subtext vizual (croit din juxtapuneri de cadre filmate la happening-ul cu cloptoniță) și din supratitlurile școlărești și fals informative, mini-documentarul despre inaugurarea unei clopotnițe este o frescă compactată a Moldovei contemporane,  cu năzuințele și dezolările ei, expuse clar și sec.

Titlu radiodocumentrar