Într-o sală de cinema arhiplină de la Berlinală, cei doi „yesmeni”, Andy Bichlbaum şi Mike Bonanno (ambele pseudonime), au venit să-şi prezinte ultima serie de farse anti-corporatiste strânsă într-un nou documentar hilar. Festivalul, recunoscut pentru pronunţatele simpatii stângiste, i-a primit ca pe nişte figuri regale. Publicul a fost şi el entuziasmat şi a votat filmul pe locul 2 în topul secţiunii Panorama. După ce au încercat să repare lumea (în The Yes Men Fix the World din 2009) de data asta, cei doi se revoltă. Ȋnarmaţi cu mânie, umor, o cameră de filmat şi o selecţie de travestiuri, cineaştii anarhişti ridică regia de film de tip gherilă la un nou nivel cu farsele lor burleşti. Ca şi în documentarele de până acum (primul a fost The Yes Men din 2003), ei se infiltrează în spaţiul public şi privat cu o echipă minimală şi cu o tehnică inventivă de-a filma cu camera ascunsă subiecţii deloc bănuitori. Calitatea principală a activismului lor social e umorul, o formă inspirată de a îmblânzi tezismul „agitprop”, dar asta e, cumva și limitarea lui: militantismul e prea clovnesc şi caricatural ca să aibă pretenţia să fie luat în serios.
Şi în această nouă aventură, „yesmenii” pun la cale capcane isteţe şi ieftine (un model de eficienţă ce ar face gelos orice mare oligarh) pentru a deconspira prostia şi lăcomia lumii financiare şi a guvernelor. Sunt, dacă vreţi, un soi de fraţii Marx anticorporatişti care inventează feluri care mai de care mai zănatice de a protesta, de data asta împotriva încălzirii globale.
Secvenţa de început ni-i arată pe activiști înveliţi în nişte costume caragioase ce seamănă a baloane gigantice. Este echipamentul „de supravieţuire” în cazul unei apocalipse climaterice şi felul în care farseurii încearcă să atragă atenţia participanţilor la summit-ul Naţiunilor Unite ce dezbate încalzirea globală (însă poliţia newyorkeză nu e tocmai amuzată).
Într-o altă bufonerie, Andy se dă drept purtător de cuvânt al Camerei de Comerţ SUA ca să vorbească presei despre o taxă pe emisia de carbon aplicată poluatorilor. Această cascadorie atrage o asemenea atenţie internaţională, încât organizaţia ameninţă să-i dea in judecată pentru „furt de identitate comercială mascată ca activism social”.
Altă dată, pretind a fi petrolişti ce hotărăsc să dea înapoi pământurile indienilor nativi ca aceştia să poată instala pe ele eoliene. Culmea e că tuturor celor prezenţi – printre care mulţi reprezentanţi ai industriei – li se pare o idee excelentă şi totul „degenerează” într-o ireală horă a înfrăţirii. Un semn că până şi cei care lucrează în acest business s-au săturat de politicile cinice ale companiilor lor. Dar şi mai stupefiantă e credulitatea mass media şi a personalului din tot felul de corporaţii care se lasă atât de uşor duşi de nas.
Între aceste feste, există şi poveştile personale ale celor doi eroi care au ajuns la vârsta mijlocie şi ale căror stiluri de viaţă devin conflictuale (Mike, familistul, îi ascunde antisocialului Andy faptul că e pe cale să aibă un al treilea copil). Ȋntre timp, America e tulburată de mişcări sociale de tipul „Occupy Wall Street”. Desene animate infantile ne învaţă cum stă treaba cu încălzirea globală într-o manieră (deliberat?) simplistă, de tipul Global Warming for Dummies. Ȋn final, naivitatea realizatorilor care interpretează probleme complicate în termeni schematici, nu e foarte departe de credulitatea păcăliţilor. Dacă, de pildă, în Borat, alt model de cât de subversivă poate fi camera ascunsă, farsele şi umorul aparent toporistic dezveleau straturile profunde ale ipocriziei americane, aici totul rămâne la un nivel superficial, poznaş, dar uşor de uitat.
