1. Pentru că sunt neaşteptat de bune.
De ce-aţi vedea exerciţiile din studenţie, probabil stângace, ale regizorilor din „noul val”? În primul rând, pentru că nu sunt stângace, sunt documentare de autor, rotunde, interesante, atent lucrate, cu atât mai admirabile, cu cât majoritatea au fost filmate, cu economie, pe peliculă. Dar poate că limitările tehnice şi financiare i-au făcut să-şi pregătească mai atent subiectele, i-au obligat să fie concişi şi percutanţi, să renunţe la timpii morţi care, peste ani, vor fi toleraţi, ba chiar cultivaţi. Toate au subiecte perfect conturate şi, în doar câteva minute, livrează mai multă substanţă decât alte documentare lungi cât o zi de post. Un mare merit îl au şi profesorii coordonatori, în special Laurenţiu Damian, documentarist reputat şi mentor generos şi inspirat. Scurtmetrajele sunt îndelung dospite şi nu tratate ca o haltă insignifiantă în drumul spre marea ficţiune.
2. Pentru că înregistrează începuturile unor regizori importanţi.
Din „faşă”, Cristian Mungiu părea preocupat de absurdul ionescian al societăţii româneşti. În filmul anchetă Cazul Horea Viorel tânărul student la regie amestecă mărturiile directe cu fotografiile şi reportajele TV pentru a vorbi despre un caz aiuritor, azi dispărut din memorie dar, la vremea aceea, simptomatic pentru tranziţia isterică spre capitalism ce antrena disoluţia statală. De la distanţa acestor ani, filmul poate fi privit şi ca o radiografie a neîncrederii patologice a românilor în autorităţi, exacerbată, în halucinanţii ani `90, de politică şi de presa atavică.
Cătălin Mitulescu era atras şi atunci, ca şi acum, de subcultura de mahala. În portretul succint făcut micului mare rege al manelelor, Adrian Copilul Minune se revelează ca un entertainer consumat şi perfecţionist.
Cu Zile Albe, un eseu poetic ce porneşte de la jurnalul lui Alexandru Tatos, Ionuţ Teianu se dovedeşte a fi, chiar de la prima încercare, un regizor hiper-sensibil. Vocea lui Victor Rebengiuc redă gândurile cele mai intime, îndoielile şi frământările unui cineast care se dovedeşte şi un excelent scriitor. Teianu găseşte soluţii vizuale melancolice şi inventive ca să dubleze confesiunile emoţionante: pentru Tatos, filmul e un „minunat narcotic”, iar fiecare spectator care iese din sală la proiecţiile sale, îi calcă pe inimă. Documentarul are şi o aură crepusculară, pentru că a fost făcut chiar în anul morţii marelui regizor.
3. Pentru că sunt nişte proiectile din trecut ce readuc în atenţie personaje dubioase din vremuri tulburi.
De pildă, acele figuri ce capitalizau de pe urma reputaţiei înaintaşilor. Şirul nobil de figuri istorice pe care l-a dat o legendară familie s-a întreupt, abrupt şi hilar, la Ion I. Brătianu. Şi ei sunt ai noştri al lui Radu Muntean e o satiră muşcătoare, un mockumentar despre o caricatură politică (cum erau atât de multe la acea vreme), despre un descendent gomos şi ridicol al unei ilustre dinastii. Muntean depăşeşte niţel graniţa eticii documentare, pentru că e evident că personajul central habar n-are de capcana întinsă şi e convins că participă la un portret-omagiu.
4. Ca să vezi o capodoperă
Nu folosesc prea des acest cuvânt când vine vorba de scurtmetraje documentare, însă Hotel Cişmigiu al lui Iepan merită, fără îndoială, să fie considerat o capodoperă. Nu ştiu ce e mai epatant aici: forma sau conţinutul. Amândouă se îmbină atât de fluid, că te ung pe inima ca un balsam amar. Cum naiba l-a făcut? Ca într-un vis sau, mai degrabă ca într-un coşmar hăituitor, plutim în alb-negru deasupra tuturor: camera pe 16 mm manevrată de Cristi Apostolescu e când suspendată de tavanul fostului hotel Cişmigiu, devenit cămin studenţesc, când se scurge între două blocuri, înainte-înapoi, într-o pendulare continuuă. Coboară în puţul liftului dezafectat ca într-un iad dantesc şi apoi iese la suprafaţă, cu un ţipăt mut, exasperat. Toată acestă mişcare, toată această zbatere continuă, pentru a vorbi despre un destin întrerupt absurd, despre înţepenire şi indiferenţă criminală: o studentă basarabeancă se prăbuseşte în puţul liftului dezafectat şi moare în chinuri, chemându-şi mama, iar mărturiile din voice over ale prietenilor schiţează un destin dincolo de ştirea scurtă de ziar. Sufletul ei neliniştit pare a se întoarce la locul tragediei, încercând să-i găsească un sens de acolo, de sus. Hotelul, sordid şi periculos, este metafora perfectă a României nouăzeciste care, pradă capitalismului sălbatic, şi-a scos la mezat vestigiile ruinate ale unui trecut fastuos. O societate care, în goana după „zeul galben”, se dezbară de orice rămăşită de umanitate. Însă Hotel Cişmigiu nu e complet deprimant: speranţa, lumina, izbăvirea vine din vocile mâhnite, dar puternice, ale studenţilor idealişti, veritabili rezoneri. Oare câţi dintre ei au plecat, câţi au rămas? În camerele tapetate cu postere, buduşite cu baxuri de ţigări şi încălzite la reşou, se bea, se fumează, se înjură şi se visează mult. Pe toţi, viaţa îi prinde în fluxul ei neabătut, crud şi salvator.
5. Pentru a te minuna de cât de bună e şcoala românească de operatorie.
Blestemul aurului al lui Eugen Leahu, cu o imagine de Veaceslav Cebotari, începe cu o scenă ce pare desprinsă din Nunta de piatră: într-o lumină arămie, pe un drum ca spre Golgota, un miner duce în spate o cruce de lemn. Mai târziu, camera de filmat poposeşte pe figurile expresive, îmbâtrânite înainte de vreme, ale ortacilor care povestesc despre trecutul şi prezentul unui blestem. Documentarul este plin de imagini care ar putea fi fotografii într-o expoziţie. „În viaţă, e bine să nu fii prea lacom” spune unul dintre ei, iar filmul îl ascultă şi se deapănă cu o admirabilă economie de resurse.
