Max T. Ciorb: Protagonistul e un prieten pot să-i zic așa, de-al meu foarte bun, cu care-am făcut cunoștință acum 7 ani la Etno Jazz în Chișinău, un festival de muzică. Atunci l-am ascultat, mi-a plăcut, am vorbit cu el și i-am propus să văd dacă vrea să facă chestia asta. A vrut, am început să lucrăm, să facem pre-producție și de aici, deja, finalul e cam clar.

Filmul ăsta vrea doar s-arate că, de fapt, cultural vorbind, suntem identici, scriitorii noștri scriu aceleași lucruri, regizorii fac aceleași lucruri, muzicienii fac aceleași lucruri, deci cultural vorbind, facem parte dintr-o natiune. Ca să fie foarte clar, nu vreau să fac propagandă unionistă pentru că nu mă interesează chestia asta. A fost foarte greu pentru că în Republica Moldova nu este o organizație în care să mergi să zici , uite, am un scenariu, vreau să fac filmul ăsta și ei să zică iți dăm atâtia bani. Am fost nevoiți să contăm foarte mult pe oamenii care nu neapărat fac parte din gașca filmului, dar care au fost sensibilizați cumva de subiectul pe care am încercat noi să-l abordăm.

M-am bucurat foarte mult că oamenii la Docuart, la deschidere au venit, era sala plină, s-au bucurat, au rămas mulțumiți, m-au felicitat după, dar încă nu știu ce înseamnă asta pentru mine. Îmi place foarte mult că poți vorbi cu foarte mulți oameni din domeniul filmului, unii mai în vârstă, alții mai puțin, unii la început, încerci să faci un schimb de replici, de experiență, dar pentru mine important acum a fost că au venit aștia 300 de oameni și au văzut filmul. Pentru că până la urmă un film e mort dacă nu are spectatori. Nu faci filmul pentru tine. Îl faci, bun, pentru tine, din orgoliu, dar dupa aceea vrei ca oamenii să-l vadă, să-l aprecieze, să-ți zică ce n-a fost bine, ca să poți merge mai departe. Ăsta-i filmul cu care nu mi-e rușine.

Aș vrea să fac ficțiune dar trebuie să mai cresc un pic. Documentarul îmi oferă ceea ce căutam eu, de fapt. O chestie personală, intimă dacă vrei, cu personajele pe care le am. Eu mă gândeam că finalul filmului ar fi fost superb dacă toți muzicienii din film se adunau la urma, la 100 de Movile, să aibă un concert în care să fie cumva, un final coerent, clar, pus la punct, punctat bine. Din cauza problemelor financiare, greutatea de a uni atâția muzicieni într-un loc într-o chestie nu atât de importanta, am ajuns să păstrăm numele de 100 de Movile pentru că 1 – am făcut foarte mult PR si promovare pe denumirea asta, era cam prostuț să renunțăm la ideea de 100 de movile, 3- încercăm să promovăm cumva zona asta care e o zonă etnografică, interesantă, din zona Basarabiei și 4 – ne bucurăm că ne asociem cu asta. Și-n limba engleză, cumva, are o conotație cumva din limba engleză – 100 Risings care înseamna 100 de Ridicări-, care tot capătă un fel de sens dacă încerci cumva să analizezi filmul din perspectiva muzicienilor și a lui Sha. Acum am un proiect, mai mare, despre care încă nu are sens să discut, dar încercăm cumva să mergem tot pe zona asta, vedem unde ajungem. Pentru că documentarul e fix ca viața..nu știi ce se va întâmpla mâine.