După documentare precum Marele jaf comunist, Cold Waves sau Kapitalism – reţeta noastră secretă, Alexandru Solomon a ajuns în Abhazia, la Institutul de Primatologie din Suhumi unde se fac experimente medicale pe maimuţe. A lucrat mai mulţi ani pentru a definitiva acest film, aproape unic în cinematografia românească destul de orientată către spaţiul autohton (una din puţinele excepţii recente fiind Exploratorul lui Xantus Gabor, prezentat la Docuart Fest în 2013). Exotic dar cumva familiar, Ouăle lui Tarzan a fost prezentat în premieră mondială la TIFF luna aceasta, ocazie cu care i-am luat un interviu lui Alexandru Solomon.

– Dintre regizorii de documentare româneşti, sunteţi probabil cel mai interesat de zona politicii sau a subiectelor cu substrat politic. Iar acum, cu Ouăle lui Tarzan, politicul e mai degrabă în fundal; încărcătură politică e importantă, dar subiectul pare să fie altul. Sunt curios cum aţi ajuns aici – există momente când va interesează mai mult politica, apoi mai luaţi o pauză sau cum funcţionează?
– Mi s-a părut că pe de o parte ne-am săturat toţi de politica românescă într-un fel şi că rămâneam într-o zonă prea de interes imediat. Mă interesa ceva care vorbeşte despre probleme umane mai generale şi aş fi vrut să schimb puţin pentru că există pericolul să mă manierizez.

– Cum aţi ajuns la povestea din Abhazia, la acest Institut a cărui existenţă pare foarte exotică? Totul pare pierdut complet în spaţiu şi timp.
– Mă interesau poveşti despre experimente medicale trăsnite de la începutul sec. XX când a fost un elan științifico-fantastic în toată lumea. Am aflat dintr-o carte a lui Lucian Boia de povestea unui doctor rus care lucra în Franţa şi care era prieten cu doctorul Ivanov care apare în film. Aşa am aflat de el şi de existenţa acestui Institut şi de povestea lui, institut care s-a creat în urma experimentelor lui Ivanov şi care mai există şi azi.

– În momentul în care aţi aflat de acest Institut nu v-aţi gândit că e totuşi destul de complicat de făcut un film acolo, în ceea ce priveşte costurile de producţie?
– N-am ştiut precis ce o să fac. M-am dus în august 2011 să particip la Congresul de Primatologie de la Soci, deci chiar la graniţa Abhaziei şi apoi am vizitat Institutul de la Suhumi. Am plecat cu o cameră mică şi am mai făcut drumul ăsta de câteva ori, între timp încercând să facem rost și de finanţare, dar care a venit abia după 2014-2015. Cumva mi s-a părut că e un subiect atât de bogat încât nu mi-a mai venit să-l las.

– Pentru a intra în Abhazia este nevoie de o viză specială?
– Nu, viza pentru Abhazia se ia foarte uşor. Îţi trebuie o viză rusească cu multiple intrări ca să poţi intra şi ieşi din Abhazia, iar viza abhază e o bucată de hârtie pe care ei n-o lipsesc pe paşaport pentru că nu au dreptul, ţara nefiind recunoscută, dar se dă cumva automat.

– Într-o altă “republică” similară, Transnistria, ştiu că dacă reuşeşti să ajungi acolo şi ai o cameră în mâna pe stradă eşti oprit imediat de poliţişti şi nu ai voie să filmezi decât după multiple aprobări. În Abhazia situaţia e la fel de complicată politic şi militar?
– Deloc, eu cel puţin n-am avut probleme de tipul ăsta. Când am ajuns acolo cu echipa şi cu echipament mai voluminos care arăta profesionist am fost să cer o aprobare la Ministerul Culturii abhaz şi mi-au dat-o. Au cerut scenariul în ruseşte şi am primit aprobarea dar nu am fost nevoie să o arăt nicăieri ulterior, nu m-a întrebat nimeni despre ea.

– De la ce personaje aţi plecat iniţial şi cum aţi ales protagoniştii, în final?
– Iniţial mă fixasem pe doi doctori în vârstă din generaţia sovietică de peste 85 ani care încă vine la lucru şi pe două-trei cercetătoare tinere în jur de 30 ani. Cu unii n-a funcţionat şi am şi renunţat să-l mai urmăresc pe doctorul Lapin, fostul director al Institutului. Apariţia lui la final e o coda. Iniţial aş fi vrut să stau mai mult cu el, l-am şi filmat, am mai renunţat la alte personaje, dar la un moment dat mi-am dat seama că nu e un film dus înainte de câteva personaje ci e mai degrabă o structură corală cu tot felul de oameni care au tot felul de roluri dar niciunul nu e fruntea/vârful.

– Apare la un moment dat senzaţia că filmul e o monografie a zonei respective şi a ceea ce se întâmplă în jurul Institutului.
– Cred că Institutul reflectă mult mai multe lucruri decât relaţia om-maimuţă, ştiinţă-utopie şi că nu pot să fac abstracţie de situaţia acestei ţărişoare care-şi caută identitatea şi care e complet distrusă şi rănită psihic de războiul ăsta zdrobitor prin care a trecut. Şi de asta am ieşit puţin din Institut, dar am încercat tot timpul să pun asta în relaţie cu maimuţele.

– Cum funcţionează Institutul din punct de vedere financiar? Sunt susţinuţi de Statul Abhaz?
– Ei primesc o finanţare de la Academia de Ştiinţe a Republicii Abhazia, au finanţări care vin şi din privat de la companii farmaceutice preponderent ruseşti care comandă studii pe maimuţe. Testează acum un vaccin pe care vor să-l lanseze împotriva tusei convulsive, deci câştigă bani din aceste contracte, dar bugetul de bază, care e mic, vine din Rusia.

– Abhazia, ca stat, presupun că are relaţii comerciale foarte puternice cu Rusia şi e oarecum dependent de Moscova. Pe ce se bazează economia abhază?
– Da, statul abhaz e dependent aproape complet din punct de vedere comercial de Rusia. Economia din păcate nu se bazează mai pe nimic. Paradoxul e că natura ar putea să ofere acolo o grămadă de lucruri, iar în vremea URSS-ului chiar existau plantaţii de ceai, fabrici de ceai, citrice, prelucrare de fructe, măsline – creşte orice acolo, chiar şi banane. Asta s-a distrus la război şi după război. Există şi ceva petrol, dar nu există deloc putere economică şi atunci te întrebi din ce fac oamenii bani? Există clar o economie paralelă, străzile sunt pline de jeep-uri uriaşe, efectiv nişte monştri de maşini, dar e o ţară care n-are vamă, parctic. Nu ştim ce traversează pe-acolo.

– Ce reprezintă Institutul de Primatologie pentru cei din Suhumi sau pentru abhazi în general?
– La nivel simbolic Institutul e clar pe harta Abhaziei, pus într-un loc foarte important. Pentru că legitimează Academia, Universitatea, ştiinţa de acolo.

– Am înţeles că a fost o mică problema iniţial pentru că nu vorbeaţi rusă, iar ulterior Radu Gorgos, directorul de imagine, care e vorbitor de rusă, v-a ajutat în această privință. Cum a funcţionat iniţial, până să abordaţi personajele din film în limba rusă, relaţia cu aceştia? Aveaţi un translator?
– Până să ajung la Radu, am făcut şi cursuri de rusă un an de zile, dar am avut şi translator într-o primă fază. Eu am crezut că o să mă descurc în engleză, ceea ce nu e cazul deloc acolo, decât la un nivel foarte bazic. A fost foarte frustrant, dar mi-am dat seama repede de asta şi am început să învăţ rusă. Sigur, nu am ajuns la un nivel de conversaţie prea bun, mă bazam tot timpul pentru a înţelege şi a pune întrebări mai precise, pe translator, dar măcar înţelegeam sensul conversaţiei, puteam să reacţionez, ceream chestii punctuale. Altfel ar fi fost tare greu.

– Specialiştii mai tineri care lucrează în institut, în afară de a merge la conferinţe de specialitate în Rusia au şi alte tipuri de schimburi de experienţă? Sunt la curent cu ce se întâmplă în domeniul lor la nivel mondial având în vedere că nu vorbesc limba engleză?
– În perioada când sunt congrese la Soci, adică o dată la 5 ani, vin şi la Suhumi specialişti din alte zone. Dar cred că cei din Suhumi au o barieră de limba serioasă, pentru că nu vorbesc decât ruseşte, mai degrabă cei foarte bătrâni ştiu şi engleză. Deci culmea este că cei mai bătrâni sunt mai informaţi decât cei tineri.

– Care sunt explicaţiile pentru acest fenomen?
– E un soi de închidere într-o lume mai mică pe care restul lumii o simte ostilă, lumea asta occidentală care foloseşte engleză. Şi pentru cercetare dar şi alte domenii, engleza e de bază.

– Atitudinea surprinzătoare a celor tineri reiese şi din situația preluării ştafetei de conducere a Institutului.
– Sper să nu ajung şi eu aşa cu One World.

– Cercetătorii mai tineri au cumva o lipsă de încredere în ceea ce priveşte activitatea şi sensul acestui Institut în viitorul apropiat?
– Nu, cred că există un sistem ierarhic de tip sovietc dar şi patriarhal pe care ei îl respectă pentru că așa sunt educaţi. Şi nu ştiu cât e chiar o deschidere pentru a da o şansă şi celor tineri sau e numai o ofertă verbală. În Rusia, de exemplu, doctorul Lapin a renunţat la directorat abia acum 2 ani.

– Filmul a ajuns la Karlovy Vary, în octombrie urmează să între în cinema-uri. Spuneaţi la unul dintre Q&A-urile de la TIFF că încă mai aveţi materiale de arhivă şi brut filmat pe care vreţi să mai lucraţi – intenţionaţi să mai remontati sau e doar pentru propria analiză a proiectului?
– Vreau să fac nişte lucruri scurte din acest material rămas, am nişte idei, dar care n-ar include partea de arhivă. Cu materialele cu Ivanov şi cu experienţele lui mă gândesc să fac ceva pentru scenă, am început să scriu dar încă nu mi-e foarte clar ce se va întâmpla.

– În toamnă filmul va întra în cinema. Cum credeţi că va reacţiona publicul românesc având în vedere că nu e un film vorbit în limba română și n-are aproape nicio legătură cu România?
– În primul rând sigur că e un film dificil pentru că există violenţă împotriva animalelor şi sunt oameni care suportă greu asta; în al doilea rând pentru că e în ruseşte. Dar în acelaşi timp oamenii cred că se recunosc, pentru că spaţiul din film nu e chiar atât de străin. E un spaţiu post-comunist cu nişte obiceiuri care nu sunt atât de îndepărtate de ale noastre. După una din proiecţiile de la TIFF a venit cineva la mine şi mi-a zis că e din Valea Jiului şi că văzând filmul îi veneau în minte imagini de acolo, că seamănă foarte tare. E intră-adevăr un spaţiu post-industrial, post-ruină morală etc.

– Aveţi de gând să folosiţi similaritatea asta în strategia de marketing de la lansarea din toamnă?
– Nu ştiu ce să zic acum, nu-mi dau seama cum poate fi vândut mai bine filmul. Problema în România nu e asta. Sigur că e şi de strategie, pe ce pui accentul, dar problema cred că e de canale de comunicare cu publicul. Aici stăm complet prost. Pentru că nu mai ai legătură cu tipurile de public care ar fi eventual interesate. Internetul e atât de confuz, de vast şi lipsit de criterii încât e greu să ajungi la publicul-țintă şi în rest e haos.

– Referitor la celelalte activităţi pe care le aveţi în domeniul filmului în afară de poziţia de regizor, încă mai sunteţi director al festivalului One World Români şi am văzut că sunteţi în proces de căutare a unui nou director. De ce v-ați gândit să renunțați – aveţi alte proiecte în lucru, vreţi să luaţi o pauză?
Sunt două lucruri: Asociaţia One World România are acum mai multe proiecte care au crescut, partea de educaţie, cea de distribuţie alternativă. Eu voi rămâne în Asociaţie şi aş vrea să mă ocup încontinuare de felul în care programele acestea coexistă, dar pe de altă parte cred că e sănătos pentru festival şi, de ce nu?, și pentru mine să predau ştafeta. Cred că pericolul mare pentru festivaluri e exact personalizarea lor dincolo de o limită de timp.

– De ce aţi decis să aveţi un concurs public şi nu să predaţi ştafeta către o persoană din Asociaţie?
– Cred că e important de aflat ce oameni ar fi interesaţi de treaba asta şi ce profil au; în mod sigur sunt oameni pe care nu-i cunoaştem direct. E mai transparent aşa şi poţi să ai supriza să vină cineva dintr-o zona cu totul necunoscută şi să funcţioneze foarte bine.

– Noul director va prelua mandatul pe o perioada determinată, ca un test sau pe termen lung?
Noi ne-am gândit că o să lucrez eu direct cu persoana respectivă pentru următoarea ediţie de festival, deci cam un an de zile, după care acea persoană ar putea prelua pe o perioadă mai lungă.

– La One World anul acesta, la fel ca şi la TIFF, au fost foarte multe documentare româneşti prezentate, finalizate sau încă în lucru – e un boom al documentarului românesc anul acesta? Cum vedeţi această prezenţa numeroasă din perspectiva unui documentarist şi a unui director de festival?
– E o creştere clară, n-aş zice că e chiar un boom, poate un boom lent dar care coace de mult. Dar tendinţa e bună, aş zice. Eu cred că sunt tot mai mulţi oameni care vor să facă, vin din diverse zone, nu neapărat de film ceea ce e foarte bine. Din păcate e foarte redusă posibilitatea de a finanţa şi de a face film.

– Plus, ulterior, problema distribuţiei. Cu toate că în ultimii doi ani inclusiv firme de distribuţie specializate pe film de ficţiune încearcă şi documentare. Kinedok are în plan să distribuie şi documentare româneşti, poate la un nivel mai clasic de distribuţie pentru filme româneşti?
Kinedok e un program în care noi suntem parteneri, dar formatul e conceput şi administrat de cei de la Praga, de la Institutul de Film Documentar şi în care noi propunem câte două filme pe an. În cadrul lui ar fi greu de introdus filme în cinema. Însă în reţeaua de spaţii alternative cu care noi colaborăm încercăm să dezvoltăm şi o astfel de idee, dar e întotdeauna o problemă de resurse umane şi mai ales financiare. Dar le abordăm pas cu pas.