Acum o săptămână, la DOK Leipzig, unul din cele mai importante festivaluri de film documentar din lume, Premiul “Golden Dove” pentru Competiția Internațională i-a revenit filmului Licu, o poveste românească, realizat de Ana Dumitrescu. Regizoare și fotografă franceză, dar cu origini românești, are deja în palmares două documentare cunoscute în Hexagon, despre criza economică din Grecia și Franța post-Charlie Hebdo, iar în ultima perioadă s-a îndreptat către abordări încadrabile mai degrabă în zona filmului experimental sau clasic-narativ. Ana Dumitrescu ne-a acordat un interviu în exclusivitate despre premiera internațională a filmului Licu și am aflat când îl vom putea vedea, precum și ce planuri are în România în următorii ani.

– Cum a fost experiența de la Leipzig și ce reprezintă premiul obținut acolo?
– A fost o experiență nemaipomenită, în primul rând pentru că nu mă așteptăm deloc să câștig, a fost un moment foarte emoționant. Premiul reprezintă foarte mult, în primul rând o recunoaștere a muncii făcute pentru acest film și a faptului că m-am zbătut să fac un documentar alb-negru de o oră și jumătate. Acest format nu pare să fie pe gustul televiziunilor, din partea cărora am primit foarte multe refuzuri până acum, dar sper ca acest premiu să schimbe puțin situația. Și sper totodată să ajute și la o distribuție în sălile de cinema.

– Cum ai ajuns la povestea lui Licu?
– Asta este o istorie destul de lungă, sunt unele secrete de turnaj pe care le păstrez pentru mine, dar este un domn pe care-l cunosc de ceva timp și a cărui poveste m-a interesat. A fost deportat din Bucovina în timpul războiului, a trăit comunismul, a trăit Revoluția din ‘89 unde era să fie împușcat din greșeală, a avut persoane din familie care au fost deportate în timpul comunismului; a trăit și capitalismul și are o viziune foarte globală fără să fie “acrit de viață”. Filmul este în primul rând povestea lui personală, povestea de iubire cu soția lui, care a decedat acum 10 ani, cum și-au petrecut vacanțele la mare, cum și-au petrecut viața. Este un joc între Mica Istorie și Marea Istorie.

– Care sunt mizele filmului?
– Când fac un film mă gândesc că procesul în sine este ceva foarte intim, pleacă dintr-o dorință, din suflet. Și cred că atunci când termini un film, cumva nu știi niciodată ce o să se întâmple cu el. Dar dacă publicul apreciază ce ai făcut, îți mulțumește și îți spune că ai adus ceva în plus în viața lor, mi se pare că asta este cel mai important obiectiv.

– În ce sens povestea lui Licu este “o poveste românească”?
– Filmul nu este povestea României, ci doar o poveste printre multe altele, care mi s-a părut interesantă și care acoperă o perioada foarte lungă. Licu are 93 ani, a trăit foarte multe și reprezintă o perspectivă a istoriei României pe care el a trăit-o fără să vrea, fără să fie în mod special activ în istorie, dar a fost un martor a multe evenimente și asta mi se pare că e important pentru noi toți, pentru patrimoniu, pentru istoria României.

– Cum ai reușit să îl abordezi pe Licu astfel încât să fie deschis la a povesti în fața camerei?
– Am o perspectivă de abordare care este una de fotograf, în sensul că în primul rând filmez numai oamenii pentru care am un sentiment de prietenie; e ceva subiectiv, nu este un documentar TV unde încerc să fac ceva factual. Este într-un fel o viziune de artist și ca să expui această viziune trebuie să ai o simpatie, o afinitate cu persoana sau cu persoanele pe care le filmezi. Din baza asta se construiește o relație și din relația asta se construiește un film. Și cam așa am făcut și pentru filmele dinainte și pentru filmul viitor pe care îl pregătesc.

– Cum au decurs filmările cu Licu?
– Foarte natural, nu a fost ceva pregătit, am locuit împreună o perioadă, și din trăirea asta comună a ieșit filmul. Am lăsat camera să meargă în permanență și așa am prins niște momente pe care altfel nu aș fi putut să le înregistrez.

– Când vom putea vedea filmul în România?
– În 2018, acum pregătim distribuția în săli și mai convenim asupra unor evenimente speciale. E un film în primul rând pentru un public românesc și mi se pare cumva anormal să apară în toată Europa și să nu fie văzut în România.

– De unde ați reușit să obțineți finanțări pentru proiect? Julesetfilms este casa ta de film?
– Finanțarea filmelor e o mare problemă, în mod special pentru filmele documentare cinematografice. Pentru că e problema difuzării, în special pe TV unde nu sunt preferate formatele lungi de film, mai ales că e și “Vai, alb-negru, nu place la public” – ceea ce e total inexact, pentru că publicului îi place alb & negru și se vede de fiecare dată când în sală toată lumea e fericită să mai vadă și filme alb-negru.

Ideea proiectului a început în 2013, trebuia să fie finanțat de o casă de producție dar discuțiile nu s-au finalizat, am căutat alt producător în România, însă nu am găsit pe nimeni. Până la urmă mi-am înființat o casă de producție cu asociatul meu, Jonathan Boissay, și am înregistrat-o la CNC în România. Julesetfilms are un al doilea film care e în curs de producție, tot un documentar, tot în format lung și tot în alb-negru. Persist în chestia asta și sper să fie la fel de frumos ca Licu, sper să placă la public la fel de mult. E pregătit pentru 2018 și am mai multe proiecte, dar în format de 52 minute-TV, cu alte subiecte, mai mult de societate și culturale.

– Povestiți-ne puțin despre primele două filme pe care le-ați făcut în Franța și ce ați încercat să surprindeți cu ele.
– Primele două au ieșit pe ecrane în Franța, Belgia și Elveția. Primul film a intrat în Top 10 în box-office-ul francez din 77 filme care rulau în acel weekend. A avut peste 20.000 spectatori în 250 săli, ceea ce pentru un documentar de cinema a fost un succes comercial. Primele două filme sunt foarte diferite de Licu, sunt într-o formă mult mai jurnalistică și cu subiecte mai apropiate de jurnalism, precum Khaos care abordează criza din Grecia, dar nu la nivel politic, ci la nivel uman. Cum au trăit oamenii tranziția aceea și ce s-a întâmplat, ce a adus șocul acela economic în viața lor. Al doilea film, Meme pas peur, e un film de interviu mult mai clasic, în care vedem Franța post-Charlie Hebdo, cu întrebări sociale și societale despre identitate, despre integrare, despre cum îl vedem noi pe celălalt, despre frica pe care o avem față de străini (asta e o problemă importantă și în România), despre tranziția economică – pentru că e o temă extrem de actuală în Franța și asta a creat frica de sărăcie, frica de străini. S-a creat un climat foarte negativ care s-a văzut și la alegerile prezidențiale, când Marine le Pen a ajuns în turul al II-lea. Acest film e o reflecție despre toată problematica asta a schimbărilor economice, de societate și a crizei identitare. Dar, cum ziceam, sunt foarte diferite de Licu, care e un film cinematografic în sensul nobil al cuvântului.

– Primele două filme au fost calificate drept “films d’urgence” – ne puteți detalia acest concept?
– “Documentarul de urgență” e un termen preluat de la un mare documentarist francez, René Vautier, care consideră că aparatul de filmat trebuie să aibă o implicare socială. Când am făcut Meme pas peur sau Khaos, dorința mea nu era să ajungă la zece mii de festivaluri, pentru că nu ăsta era rolul acelor filme. Normal că nu am fost selectată până acum în festivaluri, pentru că nu mi-am prezentat filmele acolo. De ce? Pentru că voiam să fie o relație destul de rapidă între film și public. Khaos a fost demarat în ianuarie 2012, l-am terminat în iunie 2012, și a ieșit în octombrie 2012, ceea ce este absolut inedit în general, în cinema-ul documentar. Era un moment în care exista o reacție, publicul aștepta un asemenea film, avea multe întrebări, multe chestionări ale situației. Dar altfel filmul rămâne peren, mai e difuzat și acum, după 5 ani, încă primesc cereri de difuzare din Franța, ceea ce înseamnă că filmul nu a fost depășit, nu a fost un film de news.

Același lucru s-a întâmplat și la Meme pas peur, unde erau puse în discuție întrebările care au apărut imediat după Charlie Hebdo. După 2 ani de când a ieșit filmul în sală, mă re-uit la el și îmi zic “Uite, am reușit totuși ceva”, pentru că filmul corespunde și problemelor actuale din societate, poate chiar mai mult la 2 ani după, decât atunci când l-am făcut, în 2015. L-am început imediat după atentat, în ianuarie și l-am terminat în mai, iar în octombrie a ieșit, precum Khaos. Era nevoie de un asemenea film pentru public, și cred că este încă nevoie.

Dar acestea au fost mai aproape de foto-jurnalism decât Licu, care poate că are o imagine frumoasă dar e un film narativ, cu o poveste cinematografică, în comparație cu celelalte 2 care reprezintă o fotografie a unui moment precis. Licu nu e un film istoric, pentru că nu mă interesa să fac istoria României, ci să arăt un punct de vedere care poate să fie diferit de cele cu care suntem obișnuiți. Cred că rolul unui cineast este să deranjeze societatea nu în sens obligatoriu activist, ci să pună întrebări. Cred că ăsta e rolul unui film, în final – să ne punem întrebări.