Marius Iacob – director de imagine, regizor, scenarist și producător:  “Ce mă preocupă acum în formularea poveștii este felul în care suntem conectați sau deconectați de imaginea pe care o avem despre noi înșine.

Ca și în cazul filmului de ficțiune, cea mai grea etapă în realizarea unui documentar este cea a finanțărilor. Pentru un tânăr cineast prima întrebare este: “De unde încep? Cum fac rost de bani?”.

Pe Marius Iacob l-am cunoscut în urmă cu 6 ani, când documentarul lui era doar un gând. Acum 5 ani, când l-a așezat pentru prima data pe hârtie, s-a născut un proiect. Am ales să vorbim despre dezvoltarea unui documentar cu el, din mai multe motive: pentru că este un om care a parcurs toate etapele, pentru că a ales să fie și producător, pentru că nu a renunțat în tot acest timp. Dar mai ales pentru că este un tânăr talentat care, înainte de a fi director de imagine, producător, regizor și scenarist, este un autor.\

În prima parte a interviului am vorbit despre workshopuri, pitchuri și dezvoltarea unui proiect. Toată această “aventură” a început pentru el acum 5 ani, la Sarajevo Film Festival. Anul acesta Marius Iacob și documentarul său au fost din nou selectați la Sarajevo. De data asta la RoughCut Boutique, cu o versiune aproape finală a filmului care acum 5 ani era doar un sinopsis scris pe o foaie.

– Sunt 5 ani de la începutul acestei povești. Îți mai aduci aminte începuturile?
– E greu de punctat unde începe un documentar. Începe ca ceva care îți atrage atentia sau te intrigă și vrei să încerci să spui ceva despre asta, treci totul printr-un filtru interior și rămâi, eventual, cu un impuls – aș face un film despre asta. Poți să ai un gând despre ceva anume și să găsești un loc care coincide cu ce vrei să spui sau invers. În cazul meu a fost mai întâi locul, orașul respectiv și apoi s-au născut lucruri care țin de concept.

Am ajuns la Băile Herculane acum 7-8 ani, filmam ceva pentru o emisiune tv. Am stat atunci o noapte. Mă interesa locul respectiv, la început fară să am o idee concretă despre cum pot formula un film acolo sau, și mai important, despre ce ar fi mai exact filmul.

Apoi proiectul începe oficial când ieși prima dată cu el în lume, mai concret când pui ideea sau intenția pe hărtie și o arăți cuiva interesat.

Ai o idee, o scrii, (ideal este dacă exista prospecții făcute, și un material video) iar calea să-i spunem oficială începe la un festival de film care are workshopuri pentru dezvoltări de proiect. Unde, dacă ești selectat, există tutori și specialiști din industrie care te îndrumă și-ți spun care sunt pașii și ce să faci mai departe. Tot acolo sunt oameni interesați, potențiali finanțatori ai filmului. Dacă ai un proiect, în stadiul de început acesta este primul pas care te poate ajuta.

– Unde ai fost tu cu cu el?
– E frumos că în cazul acestui proiect primi pași i-am făcut la Sarajevo și acum sunt în drum spre Sarajevo.
Am fost cu scurtmetrajul meu dinainte cu cărbunarii, (nr: “24 Găleţi, 7 Şoareci, 18 Ani”) la Sarajevo unde am luat o mențiune. Mențiunea avea ca premiu să particip cu un viitor proiect la un workshop de tipul ăsta de dezvoltare, la Salonic unde există acest program European Documentary Network. În zona noastră ei dezvoltă aceste workshopuri.

Am participat în 2013 la un pitch acolo. Altfel, dacă nu aș fi câștigat acest premiu, există o taxă pe care trebuie să o plătești și să suporți singur toate cheltuielile. Asta e partea ce a mai grea – dacă nu ai o finanțare, trebuie să suporți toate cheltuielile astea care țin de stadiul de dezvoltare al filmului. Dacă ai o infrastructură minima, și aici vorbesc de măcar o cameră de filmat, e mai simplu. Dacă nu, ai nevoie de bani și oameni încă din stadiul ăsta. Nu există fonduri pentru așa ceva și face fiecare cum poate. Acolo poate să  fie folositor sau nu. Poți să mergi și degeaba. Poți însă să înțelegi măcar cum funcționează industria și asta e important. E foarte greu să mergi acolo și să găsești omul care lucrează la o televiziune și-ți spune: am eu 30,000 de euro exact pentru filmul tău. E foarte greu să îi convingi, trebuie să circuli și mai bine de un an cu idea asta.

Miza este să obții creditul iar oamenii aceia să aibă încredere că la final poți să pui ceva pe masă.

– La un astfel de workshop mergi cu material pregătit sau un simplu sinopsis?
– Există un fel de pachet standard care conține un sinopsis, un treatment, concept regizoral și foarte important, un trailer sau material video.
Dacă tu crezi că poți să convingi pe cineva doar cu un text, trailerul nu este neapărat necesar. Cu cât știi mai multe despre cum o să arate filmul, cu atât mai bine. Miza este să obții creditul sub formă de bani, iar oamenii aceia să aibă încredere că ești capabil ca, din toate bălăriile pe care le spui, la final poți să pui ceva pe masă. Sunt tot felul de subiecte, unele foarte bune, toată lumea crede că e simplu să pui mâna pe o cameră să filmezi ceva și să arăți cuiva. Motto-ul lui Godard – “Take a camera, shoot something, show it to someone” se potrivește bine, insă nu este atât de simplu, pentru că oamenii vin din alte culturi, alte țări și trebuie să te creadă că tu poți duce proiectul la capăt. Dacă și știu despre ce e vorba. Pentru că pui împreună aspecte ce țin de partea de industrie – finanțări, cofinanțări și interese comerciale cu alte tipuri de parteneriate “multiculturale” care țin de fapt de diferențe de educație, grad de receptivitate, etc.

Dacă ai noroc, convingi pe cineva. Ca și în alte domenii, e un networking multicultural. Începi să înțelegi cum funcționează, cine cum, care sunt intermediarii, care sunt oamenii care te interesează pe tine direct. Noi suntem obișnuiți să facem lucrurile în regim de guerrilla aici. De exemplu, în cazul proiectului ăsta, ca să fac imagine, cel mai la îndemână îmi e să fiu regizor. Și ca să fiu regizor, cea mai la îndemână cale e să fiu producător. Și scenarist. Din motive nenumărate – că nu-ți permiți, că e o muncă de echipă, că e greu cu oamenii, cu disponibilitatea oamenilor – pot fi binevoitori, dar au viețile lor și nu pot mereu să înțeleagă ce faci tu acolo, ce presupune asta.

După ce ai ieșit oficial cu subiectul, începi să umbli. Eu am făcut toți acești pași de dezvoltare. Varianta ideală la un astfel de pitch e să fie cineva acolo în public să îi placă subiectul, să-l intereseze, eventual să știe ce ai mai făcut și înainte și să zică: mă interesează proiectul tău și vreau să investesc în el – în diverse forme – spre exemplu un pre-buy când proiectul primește o sumă mică de bani dar folositoare în stadiul de dezvoltare sau finanțări mai mari pentru producția filmului unde cresc și pretențiile comerciale sau creative ale partenerilor.

Cu cât sunt mai mulți oameni implicati într-un film, cu atât e mai dificil. Dar asta e o etapă ulterioară.

Poate că 80% din succes este să fii acolo

Începi să alergi după bani – 300 de euro de acolo, 300 de dincolo, un festival, un workshop. Cu banii ăștia începi să înaintezi – te mai duci, mai filmezi o bucățică. Nu e ca la ficțiune. Construiești mereu, ca un puzzle și nu știi. Descoperi ce vrei să faci. Nu funcționează pe principiul – fac tot posibilul sa obțin un anumit lucru. În timp ce începi să lucrezi adică să îți pui probleme creative, umbli după fonduri. De proiectul nostru a fost intresat HBO. Dealtfel, e cam singura televiziune din România care investește în asta. Întâlnirea cu HBO s-a produs prin Hanka Kastelicova care a văzut de la Salonic proiectul în stadiul de dezvoltare.

Poate că 80% din succes este să fii acolo, însă la început primești un răspuns de tipul “s-ar putea să ne intereseze” care nu e totdeauna suficient.

De obicei cand esti selectionat cu un film la un festival este bine să mai ai în buzunar un proiect viitor. Un film care circula prin festivaluri este un capital de incredere pentru oamenii din spatele proiectului si pentru un film viitor.

Ne-am înscris apoi la Ex Oriente Film, un alt program de dezvoltare pentru proiecte regionale aflate la început. Programul cuprinde trei etape cu mai multe workshopuri. Am fost mai întâi la Rijeka, apoi la Jihlava și în final la Praga la un pitch final. Atunci, la Praga, Hanka Kastelicova a decis să se implice în proiect. Toată povestea asta a durat doi ani. Între timp, am aplicat pentru fondul Robert Bosch în Germania. Sunt selectate proiecte din Europa de est și fiecare categorie are câte un premiu. Noi am câștigat la documentar. Acolo am aplicat cu un producător german pe care l-am cunoscut la Salonic. De asta spun că este important să faci vizibil proiectul din faza de dezvoltare – pentru orice contact ulterior.

După ce am avut cumva asigurată finanțarea (dar banii nu intraseră, eram în perioada de negocieri și contracte) începe filmarea, producția în sine, deplasări. Sunt tot felul de probleme care vin din diferența între propuneri, direcții de exploatat și realitatea care nu coincide. Am avut un buget pe care l-am considerat mediu spre suficient și apoi, la final îl consideri insuficient.

În timpul fazei de producție a filmului există și alte workshopuri, cele de rough cut. Pentru proiecte aflate într-o fază de montaj provizorie sau aproape de final. Și workshopurile astea sunt de mai multe feluri, axate pe editare, promovare a filmului sau strategii de marketing, noi am aplicat la cele pe care le-am considerat mai importante și am tot picat și datorită stadiului în care era proiectul. Cu cât aplici mai târziu, cu atât e mai bine. Am fost selectați acum la Sarajevo la RoughCut Boutique.

– Ce se poate întâmpla aici?
– E foarte important feedbackul pe care îl ai. E foarte greu să iei decizii din interiorul filmului. Oamenii implicați, producătorii, regizorul, directorul de imagine – toți au o idee despre cum trebuie să arate filmul. Trebuie să gestionezi lucrurile astea și te duci la filmare știind că ceea ce cauți tu trebuie să aibă un sens comun. Însă dacă te consideri autor al filmului trebuie să facă sens pentru tine ca să poți contiua. Oamenii care investesc bani au un scop bine determinat – vor un anumit tip de confirmări. Cei care investesc alt tip de energie, vor alt tip de confirmări.

E parcă mai bine când se întreabă lumea de ce filmul nu a luat premiu decât de ce a luat

Confirmările vin (discutabil sau nu) din festivaluri și premii și toate sunt rotițe care trebuie să funcționeze într-un sistem  care creeaza premii pentru toată lumea.

Iar câteodata sistemul ăsta – industria despre care vorbim – crează și filme făcute special pentru premiile respective.

Faptul că se dau atâtea premii și toată lumea aleargă după premii e o confirmare.

– Cât de mult te ajută premiile?
– E o garanție de mai multe timpuri, nu neapărat a valorii. E o confirmare într-un fel sau altul. E o garanție că e un produs viabil cultural sau comercial. Nu neapărat după criterii estetice sau valorice, din păcate. E un produs viabil pentru un potențial spectator. Asta înseamnă că eu, în calitate de producător, am o potențială garanție, pentru că am luat un premiu pot spre exemplu să aplic undeva, să accesez niște fonduri să merg mai departe. Toată lumea vrea premii pentru că vrea confirmări. Altfel, sunt și premii care se numără în bani. La un workshop pentru postproducție poți lua un premiu care să îți asigure postproducția filmului.

Totuși e parcă mai bine când se întreabă lumea de ce filmul nu a luat premiu decât de ce a luat, zicea cineva asta despre premii și nu-i valabil numai în cinematografie. E așa un fel de valută sa iei premii.

– Prin câte astfel de workshopuri și festivaluri a trecut până acum filmul tău?
– Nu putem vorbi de participări în festivaluri, suntem încă în faza finală de producție, vorbim de stadii de dezvoltare: Salonic, HBO National Script Contest la TIFF, Docs Barcelona, 2 etape Robert Bosch, 3 etape Ex-Oriente, și acum Sarajevo, unde suntem selectati în programul RoughCut Boutique, sperăm să-l îmbunătățim și să ne întoarcem cu o variantă apropiată de final. În cazul documentarului, mare parte din soluțiile creative apar la editare. Dacă ești conectat cu oamenii de acolo, e bine să poți merge să mai filmezi. Se mai poate lucra. Pot apărea lucruri noi sau nu mai poate apărea nimic. E foarte important ce simți tu despre film în momentul respectiv.

– Cât de mult se schimbă filmul pe parcursul dezvoltării?
– Se schimbă cred direcțiile de căutare, filmul e film abia la final. Problema, în sensul de “are sens ce fac aici?” – nu se schimbă, adică continui să-ți pui problema asta. Nu există nici scenariu, e un alt timp de lucru, diferit de ficțiune, e o muncă de eliminat lucrurile nerelevante. Și e foarte greu să știi ce e relevant. Când, de fapt, totul e relevant. Și trebuie să fii în stare să recunoști momentele în care, de fapt, nu știi nimic despre oamenii respectivi. Totul e o prejudecată, o formulă a ta despre cum e cu un anumit eveniment sau persoană și cum se potrivesc la tine în film după un cod personal de probabilități.

E foarte important să stai cu oamenii, să vorbești, să îi cunoști. Mai ales dacă îți pui probleme de etică – cum te raportezi la ei. Oamenii nu știu ce faci tu. Te duci acolo cu lumea ta și dai peste o lume total diferită. Și dacă nu gestionezi lucrurile corect, îi poți ușor păcăli. Asta e partea cea mai grea. Ești acolo și trebuie să alegi când apeși pe butonul de rec și să știi de ce. Ține de chestii personale, de cum te raportezi tu la lumea aia. La mine a fost ca un puzzle. Dacă pleci setat pe ceva, automat lucrurile se schimbă. Important e cum faci față la ce întâlnești acolo, cât ești de adaptabil.

În film vorbim de un oraș în care toată lumea se raportează la un ideal – de frumusețe, de sănătate. Acel ideal este Hercule și fiecare profită cum poate de urma lui Hercule. Nu degeaba legenda a fost legată de numele orașului. Filmul și evenimentele respectă legenda. Dar cu datele realității de astăzi, o realitate în contrast cu idealul pe care oamenii tot încearcă să-l formuleze.

E un contrast și o situație absurda între ce îți dorești – suntem aici pentru sănătate, frumusețe și ce găsești – mici, grătare, un balcanism colorat, o forfotă. Disfuncționalități – hoteluri furate, dărâmate, istoria asta cu regi și regine care se scăldau acolo, turismul de masă din comunism cu bilete de tratament, apoi nebunia de acum. Totul se întâmplă ca într-o grădină a Paradisului, un biotop absurd – natură, apă, sănătate, spiritualitate și toată lumea asta atrage. Cum l-a atras și pe Hercule.

Legat de cum se schimba filmul… Te duci acolo cu o prejudecată și realitatea e cu totul alta – mai sofisticată, mai intrigantă sau cel puțin așa o vezi tu, pentru că te duci acolo să faci un film. 

N-aș da detalii despre poveste în momentul ăsta, aș putea să spun poate ceva despre temă – sau ce mă preocupă acum în formularea poveștii – este felul în care suntem conectați sau deconectați de imaginea pe care o avem despre noi înșine.

Filmul se numește “Eu sunt Hercule”