Îmi amintesc de energia lui boemă de pe vremea în care îmi preda la ATF cursul de tehnică video. Între timp, editura sa Ad Libri a ajuns lider de piață la „coffee table books” și el a continuat să fie unul dintre cei mai cunoscuți fotografi și realizatori de filme turistice elaborate. În 2015, documentarul său de ficțiune “Meserie naturală” a făcut valuri la Docuart Fest și apoi a avut o impresionantă carieră internațională. Anul ăsta, recidivează cu “Rădăcinile sufletului“, despre întoarcerea răvășitoare a tatălui său în satul natal.

Anca Grădinariu: Ce ţi-a venit să ieşi din zona de confort a fotografiei şi să te arunci în documentar?
Florin Andreescu: Boala asta a mea cu filmul e foarte veche. În copilărie am făcut film, ca pionier. Pe 16 mm. Iar la mijlocul anilor ’80, când eram student la electronică, am intrat într-o trupă de teatru din Ploieşti şi am făcut 3 filme ca operator care, la vremea aceea, au câştigat în România tot ce se putea câştiga. Au scris super cronici Călin Căliman, Valerian Sava… Şi de microbul ăsta n-ai cum să scapi. Dar nu m-am oprit: făceam diaporame. Între ’87 şi ’90. Ultimul spectacol l-am avut în noiembrie ’89. Eu cu încă doi tipi din Ploieşti făceam spectacole de diaporamă (cu diapozitive, cu două aparate, imaginile se suprapun şi se naşte a treia imagine, un fondu). Noi le făceam de câte 10 minute fiecare, dar erau conceptuale. Cu coloană sonoră, cu efecte. Doar că nu se mişca imaginea. Făceam spectacole la Casa de Cultura a Sindicatelor în Ploieşti. Veneau 500 de oameni şi plăteau bilet. Iar în vara lui ’89, ne-au invitat la Festivalul de film de la Costineşti, unde erau profesioniştii şi ne-au dat şi nouă o sală în Forum, la ora 3 dup-amiaza. S-a umplut sala. Când s-a terminat şi s-a aprins lumina, era în spate Sergiu Nicolaescu, care a stat în picioare, şi doamna Ileana Berlogea. Şi se întoarce Nicolaescu spre doamna Berlogea şi îi spune: să nu vă mai plângeţi că n-aveţi bani de peliculă. Aşa să-i puneţi pe ăştia mici, pe studenţi, să facă.

Apoi am dat examen la Buftea și am devenit cel mai tânăr inginer de sunet de acolo. Am apucat să fac 3 filme artistice. În ’90 n-au mai fost bani pentru cinematografie… colegi de-ai mei cu vechime nu mai lucrau. Dar microbul a rămas. Am fost o perioadă profesor la ATF pe vremea aia… Dar fotografia a fost mereu foarte generoasă cu mine. Am rămas cinefil în continuare, dar dacă mă întrebai acum 10 ani dacă vreau să mai fac film, ți-aș fi spus că nu. Am foarte mult de lucru cu fotografia și mi-a mers tot timpul bine.

Dar s-au schimbat tehnologiile, s-au schimbat generațiile… Când a apărut Mungiu cu filmele, eram și eu curios, doar mi-a fost student. Te bucuri.

Toată nebunia a pornit datorită tehnologiei. Prin 2008-2009, Canon a scos primul aparat de fotografiat care filma bine. După aia, au început să scoată toți. În 2010, mi-au luat un aparat și, dacă ai un aparat care filmează, normal că tentația e foarte mare. Am vrut și eu să văd cum e. Ca să fiu sincer, când vă predam eu vouă la școală, mie nu-mi plăcea imaginea video pentru că era de proastă calitate. Îmi plăcea imaginea de calitate, de rezoluție mare, de asta am și rămas în fotografie. Apoi m-a absorbit editura. Eu sunt lider de cărți turistice, de coffee table books. Și umblu tot timpul prin țară. Mi-au dat seama că văd niște lucruri extraordinare pe care le fotografiez, dar e păcat că nu le și filmez. Sunt povești care se spun mult mai bine în film decât în fotografie. Și când totul s-a rezumat la un card digital și calculator, mi-am zis ca asta-i de mine. Ușor n-a fost, pentru că pierdusem contactul cu tehnologia care a evoluat, dar marele avantaj a fost internetul. M-a ajutat și formația inginerească și faptul că eram familiar cu vechea tehnologie. Acum, dacă vrei să înveți de pe internet, prinzi orice. Nici n-ai nevoie să mergi la școală. Înveți lucruri de finețe. Dacă mă duc la un fost student, nu-mi spune nimic. Nimeni nu spune nimic, e o lume ciudată.

În fine, pentru mine, e o plăcere nebună să filmez. Mă relaxează. Pentru mine, fotografia e o esență, filmul e o stare. Documentarele turistice pe care le fac, vin în completarea cărții. E foarte multă muncă aici, sunt filme cu 2000 cadre.

– La ciobanii din “Meserie naturală” cum ai ajuns?
– Foarte simplu. Era o iarnă din asta dificilă și m-au dus să fotografiez și mi-am luat și sculele cu mine. Am dat de ei, ne-am împrietenit – eu socializez foarte ușor – și mi-a plăcut de ei. Erau minus 25 de grade. Dar atunci n-aveam microfon, n-aveam lavalieră. Am filmat, mi-am dat seama că sunetul are o problemă și am așteptat un an, mi-am cumpărat o lavalieră cu fir și m-am reîntors, tot la minus 20 de grade și i-am filmat.

MESERIE NATURALĂ Trailer

– A fost greu să-i faci să se deschidă în fața camerei?
– Nu, ți-am spus. Eu socializez foare ușor, îmi dau seama când am empatie cu cineva. Am prieteni din ăștia în toată țara. Și păstrez legătură cu ei. Ăștia chiar erau niște amărâți, aveau copii. Le-am dus haine…

– Păreau ca desprinși de lume și aveau o candoare impresionantă.
– Așa sunt. Mă enervează când văd filme cu anumite personaje și-mi dau seama că regizorul bagă povestea într-o anumită estetică, una care-i convine lui. Dar asta nu înseamnă că a “prins” personajul. Trebuie să ții ochii deschiși. Pentru mine, cinema-ul înseamnă cine-verite. Chit că-i camera din mână, vreau să simt realul, să simt viața.

– Te așteptai la succesul internațional pe care l-ai avut?
– Nu. Cum ți-am spus, pentru mine e o joacă de bătrânețe. Fotografii sunt individualiști, sunt obișnuiți să facă totul singur, deci cu mine nu e ușor de lucrat. Evident, mă bucur că a călătorit atâta. Încerc să aduc ochiul meu de fotograf în filme, dar să mă și feresc de calofilie.

– Cele două documentare pe care le-am văzut la Docuart, nu puteau fi mai diferite, însă au ceva în comun: sunt melancolice, dacă nu chiar crepusculare. Vorbesc despre o meserie pe cale de dispariție și despre un om aflat la capătul vieții.
– Asta e firea mea. Oricât de mulți bani mi-ar propune cineva, vreau să fac subiecte pe sufletul meu. Eu am crescut cu Fellini, Tarkovski, Antonioni. Reperele astea te urmăresc. Acum, Tarkovski nu mai spune nimic unuia de 20 de ani; el are alte repere.

Rădăcinile sufletului este extrem de personal. Personajul principal e chiar tatăl tău. Care a fost geneza lui?
Când tatăl meu avea 87 de ani (acum are 90) am zis să fac un film cu el ca atunci când n-o să mai existe și o să-mi fie dor de el, să am la ce mă uita. Ăsta a fost scopul. Am început să filmez în 2013, am filmat în 2014 și anul trecut. Și, în decembrie, s-a întâmplat finalul, când a murit prietenul lui. Am primit telefon, ne-am dus și atunci mi-am spus: “gata, ăsta e finalul”. Mie îmi place ca acolo sunt stiluri diferite. Adică e și observațional și poetic. Eu l-am făcut să-mi placă mie și să-i placă lui. Și i-a plăcut foarte mult. Și am reușit ca pe 4 aprilie, când a împlinit 90 de ani, să fac o proiecţie la Ploiești. Am strâns acolo 100 de profesori, elita profesorilor din Ploiești, cel mai în vârstă avea 70 de ani. Mă crezi că s-a stat în picioare? Apoi au fost discuții. Un moment foarte frumos. Bucurie mare pentru taică-miu. Iar tata mi-a spus că filmul ar trebui proiectat chiar acolo, în sat. Și am reușit în august, la căminul cultural care e fostul conac boieresc, unde odinioară se dădeau filme. Dar de 25 de ani, nu s-a mai proiectat nimic. Acum, căminul e renovat, dar satul e depopulat. Au fost foarte deschiși. Și s-au strâns de la polițiști, la oameni din primărie. A ieșit foarte mișto.

RĂDĂCINILE SUFLETULUI Trailer

– Cât de greu a fost să lucrezi cu propriul tată?
– Din cauza vârstei, nu puteam să-l țin mult la cadru. Vreo 3-4 ore pe zi. Și nu puteam să repet nimic. Începeam filmarea și nu știam ce-o să zică. Nu știam încotro se îndreaptă. Totul e cine-verite. Tot ce spunea el era spontan. Eu n-am avut nicio contribuție. A, dacă eram la cruce, îi ziceam “spune ceva de religie”. Dar nu știam ce-o să spună. Singura chestie pe care am stârnit-o, a fost cu fotografiile. Pentru că erau la mine în București pe laptop și mi-a venit ideea să-l pun să se uite la ele. L-am lăsat să zică ce-a vrut el. Tata n-a fost actor, dar a fost profesor. Un bun profesor, face şi puțină actorie. Trebuie să știi să vorbești în fața oamenilor.

– Filmul funcționează pentru că e o experiență personală, dar și universală.
Orice fotograf mare spune că poți să faci fotografii bune, doar când cunoști îndeaproape un subiect. Așa și cu filmul. Ce mi-a plăcut la festivalul de la Belgrad unde am fost: se întâmpla la un muzeu care avea propria sală de proiecții, de 100 de locuri. Și era un public constant. În vârstă. Subtitlurile erau jos în engleză, sus în sârbă. Erau multe versuri pe care nu știu cum le-au tradus. La final zice o doamnă: “Felicitări, eu sunt filoloagă și am înțeles perfect și știu și versurile”. O altă doamnă mă urmărea zilnic să-mi spună că i-a plăcut foarte tare și că mi-a dat votul. Oamenii în vârstă rezonează. Ăștia de 20 de ani nu înțeleg nimic. Eu cred că doar după 40-50 de ani poți să înțelegi filmul.

Pe Florin Andreescu îl puteți găsi aici și pe blog aici

 

  • Mihai Musceleanu

    Ganduri exprimate in cel mai pur stil Florin Andreescu! Felicitari reporterului ptr incitare si lui Florin ptr sinceritate! De citit de la varste fragede si pana la mosuleti si babute!

  • Silviu Manciulea

    FRUMOS, FRUMOS, FRUMOS!
    Este CLAR CA BUNA ZIUA, trebuie SA AI TANGENTA, nu numai cu arta, DAR CU PLACEREA DE A ARATA SI ALTORA!
    FELICITARI!

Titlu radiodocumentrar