De departe cel mai hyped documentar de la Astra 2016, The New Gypsy Kings regizat de Liviu Tipuriță a fost distins cu Premiul Special “ca o recunoaștere a eforturilor unui cineast pasionat, pentru contribuția sa la dezvăluirea prea puțin cunoscutelor povești de culise ale manelelor și maneliștilor din România”.

După difuzarea în premieră la BBC Two în iunie, social media a explodat cu meme-uri și glume, iar dacă acum doi ani încă se mai negocia între hipsteri & tinerii frumoși și liberi dacă Salam e ok sau nu, lucrurile s-au așezat iar în relația de love – hate dintre manele și tineretul din România e totul ok.

I-am luat un interviu regizorului Liviu Tipuriță și am aflat cât a durat să intre în casele lui Adrian Copilul Minune sau Dan Bursuc și ce șanse are Florin Salam să devină cunoscut și gustat de un public internațional.

– Ați spus că punctul de plecare al documentarului a fost întâlnirea cu Caliu de la Taraf de Haidouks. Care a fost însă scopul filmului?
– Punctul de plecare a fost ce mi-a spus Caliu în 2014. Era “amărât”, supărat că muzica lăutărească e distrusă de manele. Ori, în momentul în care muzica pe care eu o iubesc, cu care am crescut şi de care eram super pasionat, moare, îmi pasă de chestia asta. El spunea că manelele o distrug. Iar manelele, din câte ştiam eu – căci eu ştiam foarte puţine lucruri despre manele când m-am apucat să fac filmul ăsta – era o muzică foarte controversată. În 2014, mi-aduceam vag aminte că a stârnit pasiuni mari în România. La un moment dat, când am început să mă documentez, am găsit lucruri spuse fie de oameni cum erau George Pruteanu, care a zis că „e o boală” sau „o bubă a societăţii româneşti”, fie chiar de ţigani – Mădălin Voicu spunea că „cei care ascultă manele sunt proşti”. Deci era o muzică controversată, atacată. Dar din primii paşi pe care i-am făcut în documentare am realizat că este o muzică enorm de populară, ceea ce m-a intrigat. În plus, cred că a doua zi după ce m-am apucat să văd ce e cu manelele, am ascultat câteva, pentru că ştiam nişte nume, ştiam de Adi Minune, de Salam; pe Adi îl văzusem într-un film, „Gadjo Dilo” (1997, r. Tony Gatlif), un film care mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut că muzica pe care o cânta acolo era chiar bună.

Totuşi, n-am mai ascultat manele de-atunci, mi se părea că nici nu e muzică ţigănească. Din ce auzisem eu vag, mi se părea aşa o chestie mai mult orientală, turcească, ceva balcanic. Și atunci am început să caut, să văd, să descopăr, să mă documentez.  Iar unul dintre primele cântece pe care le-am ascultat şi care chiar m-a fascinat de am rămas „Wow!”, a fost „Poate am dat o spargere sau poate-i afacere”. Nu numai versurile, dar muzica în sine e o muzică foarte vie, foarte intensă. Lucrul care m-a atras cel mai mult a fost că lor – vorbesc cei care îl cântau și cei care îl ascultau – chiar le plăcea. Vedeai cu cât de multă plăcere trăiesc ei asta. În plus, erau nişte dedicaţii acolo. Era un performance live care era filmat și erau nişte dedicaţii în cash destul de substanţiale care erau adresate unor nume care cumva îmi erau vag familiare. Și iarăşi am dat un google și am găsit nişte nume notorii ale lumii interlope. Deci, pe de-o parte, pasiunea, muzica şi intensitatea muzicii, pe de altă parte asocierea cu lumea infracţionalităţii şi controversa legată de lumea manelelor m-au intrigat.  M-au interesat.

– În general există mecanismul acesta când faceţi un film, va intrigă foarte mult un subiect?
– Filmele pe care le fac eu durează fiecare aproape un an, cel puţin. An în care trebuie să existe ceva care să mă intereseze, care să mă ţină. E foarte mult de lucru, e foarte multă muncă, şi trebuie să existe ceva care să mă intereseze puternic, să mă pasioneze, să mă obsedeze. Altfel nu fac film. M-a interesat să aflu ce sunt manelele, cine sunt maneliştii şi ce-i cu muzica asta, iar pe de altă parte am vrut să aflu dacă manelele chiar distrug muzica tradiţională şi unde se ajunge. Cam ăsta a fost punctul de plecare.

– Când v-a apărut ideea asta în minte şi aţi văzut că în România nu a mai fost făcut un documentar despre acest subiect, nu v-aţi gândit oare de ce? Nu au apărut nişte întrebări?
– Cineva a făcut, totuşi, cred că e vorba de Cătălin Mitulescu. A făcut un mic filmuleţ de școală cu Adrian când era foarte tânăr. Și cred că a fost ceva făcut tot cu Dan Bursuc, dar era o chestie ficţionalizată (n.r. Muzica în sânge, scurtmetraj, r. Alex Mavrodineanu). Am întrebat și eu dacă s-a mai făcut ceva. Dar de ce nu s-a făcut, asta nu pot să-ţi răspund. Nu ştiu. Pot să-ţi spun că am vorbit cu oameni care sunt specialişti în muzică şi care au scris mult despre manele. Unul din ei chiar şi-a făcut teza de doctorat în manele (n.r. Adrian Schiop). M-am întâlnit cu el şi cu Speranţa Rădulescu, un muzicolog foarte cunoscut şi foarte apreciat. I-am întrebat despre Bursuc, i-am întrebat despre Adrian, i-am întrebat despre Salam. Mi-au spus că nu i-au întâlnit niciodată. Ei, asta a fost o surpriză. Am înţeles de ce nu i-au întâlnit. Știam pentru că şi eu trecusem prin asta. Adică încerci-încerci-încerci şi nu poţi, iar la un moment dat renunţi. Dar eu n-am renunţat. Mi-am zis că eu dacă fac filmul ăsta, vreau să-l fac doar cu cei mai buni. Nu mă interesează a patra generaţie sau a cincea generaţie. Sigur, şi ei mă interesează dacă e vorba de generaţiile formate de Bursuc, care este un formator de talente în România, dar nu ei sunt focusul documentarului meu. Ei sunt acolo doar pentru a ilustra ce face de fapt Bursuc, căci Bursuc, Adrian şi cu Salam sunt cei mai buni.

– Aţi spus că nu ştiaţi foarte multe despre lumea manelelor; totuşi, în momentul în care ajungeţi, în film, la şcoala lui Dan Bursuc, el vă prezintă drept „prietenul meu, Liviu”. Aveaţi totuși un minim de relaţii în zona manelelor?
– Am lucrat aproape doi ani la filmul ăsta. A durat foarte mult să obţin acces – aproape un an până să-l întâlnesc pe Dan Bursuc. Și, după ce l-am întâlnit, au mai trecut săptămâni bune până am ajuns să-l filmez. El, şi, în general, ei, au fost foarte atenţi şi m-au verificat. A durat foarte mult să accepte ideea că urmează să facem un film şi că urmează să filmăm deschis anumite lucruri. După ce a acceptat, Dan m-a chemat la câteva petreceri şi m-a invitat să cunosc câţiva muzicieni, să ascult manele. Ţin minte că m-a sunat într-o după-amiază, eram în Bucureşti, şi m-a invitat la o petrecere undeva la Piteşti sau Ploieşti, unde el era naș.  Mi-a spus să mă duc să mă întâlnesc cu câţiva muzicieni care erau şi lăutari şi tradiţionalişti şi manelişti. Am fost foarte entuziasmat de asta. Am plecat cu maşina lui şi am ajuns la un botez. Muzica era dată incredibil de tare. Vroiam foarte mult să ascult, dar i-am spus „te rog, dă un pic mai încet dacă se poate”. Și mi-a spus că „nu, nu, trebuie un pic mai tare”. Am cunoscut muzicieni, am vorbit cu ei. Cred că şi el a vrut să-şi dea seama cine sunt, ce vreau, ce unghi o să am. Iar eu am fost deschis cu toată lumea, le-am spus despre ce e vorba. Muzica era însă cântată la maxim. N-am putut să plec de-acolo, pentru că depindeam de maşina lui Dan – ne-am întors abia la 5 sau 6 dimineaţa în Bucureşti. Dar după acea petrecere, timp de aproape două zile, eu n-am mai auzit. Auzeam foarte vag lucrurile. Am crezut că mi-am pierdut auzul.  Asta mi s-a mai întâmplat de câteva ori pe parcursul filmărilor. Petrecând mult timp împreună, câteva luni bune, am ajuns să ne cunoaştem cât de cât. Și abia pe urmă au început anumite filmări. În momentul în care am filmat scena de la şcoala lui Dan, deja ne cunoşteam şi eram prieteni.

De asta, în anumite momente, relaţia noastră pare atât de apropiată. De exemplu, când mă duc să-l întâlnesc pe Salam ne pupăm, adică ne ştiam deja. Sigur, poate la început n-a vrut să vorbească cu mine, dar pe urmă cand a vrut, n-a putut. Efectiv n-a putut, pentru că era atât de ocupat. Cânta la trei petreceri sau trei nunţi pe zi – iar una era în Constanţa, una era în Olteniţa, iar una era în Bucureşti. Asta e enorm de mult. Când să mai aibă vreme să mai stea şi cu mine?

– În ceea ce priveşte perioada până să înceapă filmul, până să ajungeţi la toţi oamenii aceştia, v-aţi gândit vreodată să renunţaţi? Adică vi s-a părut mult prea complicat să ajungeţi la ei?
– Eu renunţ foarte greu în momentul în care găsesc ceva care să mă intereseze. Aproape, toate filmele pe care le-am făcut eu, sunt filme ale cărui acces pare la început imposibil. Adică, lumea spune „n-o să obţii niciodată chestia asta”, dar odată ce mă focalizez pe ceva, renunţ foarte greu. Totuşi, au existat probleme. Cei de la BBC deveneau îngrijoraţi, căci petreceam foarte mult timp în România şi nu exista încă niciun material. Au înţeles cât de dificil era, însă n-au înţeles uşor, n-a fost o înţelegere de asta uşoară. Filmările cap la cap ar fi putut fi făcute pentru un film de o oră în patru săptămâni, dacă era totul foarte bine aranjat. Numai că totul a fost foarte haotic şi a ţinut de întâmplare. Pentru că nu puteam ține cu mine în standby o întreagă echipă, cam 60% din documentar e filmat de mine. A fost foarte greu.

– Acum un an, Romeo Fantastick a avut un concert în Eden şi a stârnit o discuţia care a făcut ca manelele să devină foarte hyped în România, în special pentru hipsteri, iar acum manelele nu mai sunt sinonime cu ce spuneau George Pruteanu sau Mădălin Voicu, sunt super cool. Chiar filmul dvs a fost foarte prizat pe social media în România, după ce a fost difuzat de BBC.
– În momentul în care eram la început cu documentarea – asta era în 2014 -, întâmplător, la Muzeul Ţăranului Român a fost o expoziţie cu portrete de manelişti şi de muzică ţigănească. Era vorba de un pictor care i-a pictat pe cei de la Fanfara Ciocârlia, Taraf de Haidouks, Bursuc, Adrian, Salam şi Guţă. M-am dus la expoziţia asta pentru că aflasem că va fi o demonstraţie anti-manele. Chiar m-am dus cu un aparat de filmat, mă pregătisem să filmez demonstraţia. Pentru mine era interesant de ilustrat pasiunile pe care le stârnesc manelele. L-am intervievat pe directorul muzeului care mi-a zis că a primit ameninţări cu moartea pe Facebook şi pe internet. Era acuzat că a transformat Muzeul Ţăranului Român în „Muzeul Ţiganului Român”.  Si cum de s-a putut ajunge la grozăvia asta – o expoziție cu maneliști într-o asemenea instituție? Efectiv era ameninţat că o să fie acolo sute de oameni care or să protesteze şi or să facă tot felul de lucruri. Şi n-a fost nimeni. A fost el, au fost câţiva oameni care au fost la vernisaj, iar secvenţa asta n-a apărut în film. Dar cam atunci am aflat și că există totuşi generaţia asta de tineri hipsteri şi alti oameni cărora le plac manelele şi care încep să înţeleagă manelele.

Atunci m-am întâlnit cu nişte oameni şi cel mai interesant a fost Andrei Dinescu care mi-a povestit despre „shamanelism” şi proiectul lui făcut în închisori. Iar la un moment dat se întâmpla ceva la Bucureşti şi voiam să filmez, un concert în care manelele erau focusul principal şi unde erau foarte mulţi oameni cărora le plăceau manelele dar care nu erau ţigani, erau români. Oameni, cărora pur şi simplu le plăceau manelele. N-a ajuns totuși în film această secvență pentru că era o poveste mult mai îndepărtată de ceea ce mă interesa pe mine. Focusul la filmul ăsta nu e ce cred românii despre manele. E o chestie interesantă, dar nu este cea mai interesantă. În afară de Puiu (Gheorghiu, impresarul lui Florin Salam – n.r.) şi de mine, toţi care apar în film sunt ţigani. Cumva, în felul ăsta am vrut să păstrez unitatea şi autenticitatea de stil. E mult mai interesant să ascult pe cineva care vine din comunitatea aia şi să aflu ce cred ei şi care este dinamica acolo, decât să văd care e dinamica din afară. Dacă s-ar fi materializat ameninţările pe care le primise directorul de la MŢR în 2014 şi dacă aş fi văzut cu ochii mei că ameninţările astea verbale se transformă în ceva fizic, violent, probabil că m-aş fi dus pe ruta aia, dar nu s-a întâmplat. Nu am văzut nimic. Singurul pe care l-am văzut a fost în Vama Veche, când a venit un jeep şi a dat manelele la maxim şi au început unii să arunce cu sticle în el. Ştiu că Vama Veche a fost un tărâm de bătălie, undeva prin 2004-2006 când eu n-am fost acolo, iar atunci s-au bătut rockerii cu maneliştii. Dar eu n-am văzut lucrurile astea.

Lucrul care m-a interesat a fost cumva paradoxul legat de popularitatea manelelor. Oricât de mulţi ţigani ar fi, trei milioane, două milioane sau un milion – nu ştiu, nu poţi să ajungi la vizionări de zeci de milioane. Sunt şi mulţi români cărora le plac manelele. Ori aici intervine un paradox: îţi place muzica, dar nu-ţi plac oamenii care o fac. Pentru că rasismul e o realitate în România. Caliu, într-un interviu dat pentru un ziar din Marea Britanie, a spus „Cum poţi să iubeşti muzica şi să urăşti oamenii care o fac?”. Filmul începe cu Fanfara Ciocârlia care afirmă că, deşi sunt super cunoscuţi şi sunt oameni respectaţi în comunitatea din care vin, totuşi rasismul pentru ei e o realitate în România. Iar ei simt realitatea asta mai puternic aici decât în alte țări. Ăsta e un lucru spus direct de ţiganii care trăiesc realitatea de zi cu zi, n-am spus-o eu. Am observat-o şi eu însă, în unele comentarii care s-au pus pe internet vizavi de filmul meu. Și am înţeles că alea erau clar nişte lucruri rasiste. Nici nu ştiam dacă ăia chiar văzuseră filmul, pe ei îi isteriza doar faptul că făcusem un film despre manele.

– Care a fost reacţia în Marea Britanie? Ce a impresionat publicul de acolo, care presupun că nu știa mai nimic despre personajele din film.
Chiar și Taraf de Haidouks care sunt cunoscuţi în Marea Britanie de către admiratorii de world music, e totuși vorba de un procent mic pe piaţă. Marea Britanie este un loc unde s-au întâmplat enorm de multe lucruri din punct de vedere muzical, este una dintre cele mai puternice scene muzicale din lume. Ori, un film care s-ar fi concentrat doar pe muzică, fără să arate şi aspectele sociale şi de comunitate, nu ştiu cât de mult interes ar fi stârnit. Pentru că în Marea Britanie muzica țigănească (tradițională sau manele) e o muzică cumva obscură, poate încadrabilă la world music sau pop-music electronic. Dar povestea întreagă e interesantă, fascinantă – e vorba de povestea unei muzici care spune istoria unei schimbări care s-a întâmplat în comunitate. Dacă stai să asculţi bine versurile din anii ’90, apoi anii ’95, 2000, 2015, o să vezi schimbarea asta reflectată în versuri.

– Ce a impresionat mai mult: stilul nou de muzică sau ce se întâmplă în interiorul comunităţii?
– Ambele lucruri. Filmul a fost foarte bine primit în Marea Britanie. Toată lumea l-a recenzat, iar asta e mare lucru, pentru că de exemplu există documentare foarte faimoase despre care se scrie numai într-un ziar sau două, ori în cazul filmului ăsta toţi au scris. De la The Sun la Daily Telegraph, la Guardian, la Spectator, la Times, la Sunday Times. Toată lumea a scris despre el şi toţi i-au dat 4 sau 5 stele. Au scris în termeni foarte elogioşi. The Times a spus că este “Extraordinar”, Guardian a zis că este „Terrific” , The Observer “Absorbing”, Spectator „Extraordinary!”, Daily Telegraph – “Fascinating”. Iar criticii de televiziune din Marea Britanie sunt foarte răi, sunt plătiţi să fie răi, nu sunt plătiţi să elogieze lucruri şi foarte rar se întâmplă chestia asta. Am avut noroc, în general filmele mele au avut recenzii extraordinare, iar asta s-a reflectat şi în premiile pe care le-au primit. Am primit pe Twitter şi pe mail reacţii extraordinare de la oameni care spuneau că ar vrea să vadă mult mai mult, iar alţii îmi spuneau că acum ascultă Florin Salam şi că au descoperit ceva nou. Îmi mulţumeau că au descoperit muzica asta pentru că e extraordinară. Am un prieten care e milionar, excentric, îi place foarte mult fotografia, chiar el a făcut fotografiile de publicitate pentru film, a venit într-o zi în România numai ca să facă fotografiile de la Casa Manelelor. El cântă la vioară, este un foarte bun cunoscător al muzicii şi face donaţii serioase în fiecare an – da sute de mii de lire Operei din Londra şi cred că susţine şi o Filarmonică. Oricum, e foarte implicat în lumea asta muzicală. După ce l-a ascultat pe Salam şi l-a văzut live la Casa Manelelor, săptămâni întregi îmi scria pe mail să îmi spună că acum la el Salam e pe repeat şi ascultă numai Salam. Ori, un cunoscător al muzicii, mai ales al unei muzici foarte sofisticate, să fie prins atât de rapid de o muzică nouă pentru urechea lui, ceva exotic în cel mai bun caz, straniu în celălalt caz, asta chiar a însemnat ceva. Deci, filmul chiar a fost bine primit în Marea Britanie.

 

Liviu Tipuriţă şi Csilla Kató (Foto Silvana Armat)
Liviu Tipuriţă şi Csilla Kató (Foto Silvana Armat)

– Personajele care apar în film au reuşit să vadă cu toţii filmul? Ce părere au avut?
– Da, cred că da. Nu au avut nicio părere negative. Din câte știu eu toată lumea a fost mulţumită. M-ar fi interesat mult ce ar fi avut de spus Fane Spoitoru despre film. Fane a fost un om care a iubit foarte mult muzica şi a făcut foarte multe pentru muzică. Pentru mine a fost o plăcere să-l cunosc pe Fane. Îmi pare foarte rău că a murit, aş fi vrut foarte mult să vadă filmul şi să-mi spună ce crede despre el. Unul dintre lucrurile foarte importante pentru Fane a fost contribuția lui Dan Armeanca şi câte a făcut el pentru genul ăsta muzical. Şi pentru mine a fost o dilemă – daca să includ sau nu povestea lui Dan Armeanca. Dar filmul ar fi devenit mult prea detaliat şi introduceam un personaj pe care nu-l vedeai, pentru că nu am putut filma cu Dan Armeanca – era în Canada. Și chiar dacă e important pentru istoria manelelor, nu e important pentru înțelegerea manelelor de către publicul din Marea Britanie. Dan Armeanca cânta manele în ţigăneşte, pe când Adrian, Bursuc şi Vali au fost primii care au început să le cânte în româneşte şi au început să introducă instrumente electronice mai multe decât avea Dan Armeanca – ei au făcut acel salt mare. Nu spun o poveste falsă, spun o poveste reală, dar omit contribuţia lui Dan Armeanca din motive obiective, pentru că n-aveam timp în film să introduc un personaj şi să explic cine e pentru publicul din Marea Britanie care nu ştia nimic despre genul ăsta muzical. Cred că asta ar fi fost o problema pentru Fane neincluderea lui Dan Armeanca, dar în rest cred că i-ar fi plăcut. Îmi pare foarte rău că a murit, ajunsesem să ne împrietenim. Elena, soţia lui Fane, este o femeie extraordinară, şi îmi pare rău că nu am reuşit să organizez o proiecţie la Casa Manelelor.

– Moartea lui dezechilibrează cumva sistemul de protecţie?
– Nu. Am vorbit cu Fane şi mi-a explicat cum funcţionează sistemul. Nu e ceva nou. Acest sistem există şi-n America, dacă te uiţi la „The Godfather” (cazul lui Frank Sinatra), era clar cine îl proteja şi cum.  Deci nu e ceva nou, dar e ceva diferit aici.

– Decizia lui Florin Salam de a nu mai cânta în România a apărut ca urmare a filmului sau este vorba despre altceva?
– Nu ştiu. Eu eram în țară, tocmai venisem din Italia şi am văzut la ştiri că a anunţat că nu va mai cânta în România. Puiu a zis că din cauza interlopilor. E un paradox, pentru că oamenilor ăstora chiar le place muzica lui Salam. Este extraordinar de bun, nu glumesc. Cred că dacă-l vezi pe Salam doar în videoclipuri nu e acelaşi om ca atunci când eşti acolo cu el. E ceva extraordinar. Am făcut comparaţia asta la Q&A-ul de la Astra şi o menţin: dacă ar fi să găsesc echivalentul lui Salam în cinema, ar fi Tarantino. Și nu glumesc. Cei care-i ascultă muzica și știu ceva și despre cinema or să înţeleagă. Probabil pentru multă lume ce zic acum e o chestie exagerată, însă ca să înţelegi această comparație trebuie să înţelegi lumea asta, să ajungi să-i cunoşti muzica și s-o asculți foarte mult, s-o fi trăit şi să-l fi văzut. Tarantino a luat nişte lucruri pe care lumea le văzuse de sute de ori şi a făcut ceva, “altceva” cu ele. Le-a trecut prin filtrul lui şi le-a schimbat într-un fel. Asta face şi Salam în muzică într-un fel foarte inovativ, foarte fresh, foarte energizant. Îți provoacă foarte multă plăcere când vezi, când auzi chestia asta. Salam e un fel de Tarantino al muzicii ţigăneşti, iar pentru mine a fost o mare descoperire. Am plecat la Londra în septembrie 2015, a durat aproape 6 luni să montez filmul şi mă uitam tot timpul la imaginile astea şi îmi doream să fiu din nou acolo. Mă gândeam de ce naiba sunt eu la o masă de montaj în Londra când se întâmplă ceva atât de extraordinar în România. Florin Salam este chiar foarte-foarte bun. Iar în momentul în care este atât de bun, toată lumea îl vrea. Să-l ai pe Salam sau să-l ai pe Adrian, sau pe amândoi e o chestie, deja reflectă un statut social. Iar atunci înţeleg perfect de ce toți îi vor. O dată pentru că sunt foarte buni şi o dată pentru că au devenit un simbol, aşa că, sigur, dacă eşti cineva, îl vrei pe cei mai buni

– Credeți că Salam ar avea şanse să fie gustat de un public străin?
– Cu siguranţă Salam ar fi gustat de un public mare din Occident, însă îi trebuie foarte multă disciplină şi trebuie foarte multă muncă focalizată pe chestia asta. Nu ştiu dacă are timp, efectiv nu ştiu. Cred că ar vrea, cred că i-ar place, dar nu ştiu dacă are timp. Dacă ar avea timp şi ar avea un manager care cunoaşte piaţa din Occident, Salam ar putea deveni un artist foarte popular. Nu ştiu dacă ar cânta în ţigăneşte sau în româneşte. Poate ar ajuta mult și dacă ar găsi un fel de a cânta în engleză, pentru că şi limba e o barieră. Ar fi interesant să-l scoţi din bula asta de world music şi să-l treci în mainstream, dar e greu. Cunosc piaţa de muzică, dar nu o cunosc atât de bine încât să-mi dau seama exact ce butoane trebuie apăsate. Cunosc oameni care pot să facă asta, şi care ar face-o cu Salam, numai că asta ar însemna cel puţin un an în care el să se focalizeze doar pe asta şi să pregătească o lansare. Cu siguranţă că are talent, el este un show man, un om foarte inteligent şi cu multă experienţă de viaţă. Multe din interviurile pe care le-am văzut eu la televizor nu-l reflectă pe Florin Salam pe care-l ştiu eu. Cred că cei care-l intervievează ar trebui să aibă mai multă grijă la felul în care îl prezintă, pentru că Salam este chiar un om deosebit. Rar mi se întâmplă să fiu atât de entuziasmat de un artist şi mi se întâmplă doar când găsesc pe cineva care e cu adevărat valoros, iar Salam chiar e foarte talentat. Şi Adrian e, dar Salam se duce într-o altă sferă. Însă toţi din generația lor vin din muzica lăutărească şi stau şi mă întreb, peste câteva generaţii, oare va mai fi dragostea asta pentru muzică, mai ales pentru instrumentele acustice pe care e clar că Salam, Adrian şi Vali au avut-o? Ei sunt de formaţie lăutari, e clar, cu asta au crescut şi fără background-ul ăsta lăutăresc nu cred că s-ar fi ajuns aici. I-am auzit pe toţi încercând s-o dea spre muzică uşoară, iar asta pentru mine e pur şi simplu e de neconceput. Muzică uşoară românească, cu tot respectul, n-a făcut nimic substanţial. Poate că a bucurat nişte oameni, dar e o chestie gen anii ’80, un fel de San Remo sclerozat. Pe când ei chiar au substanţă, au inovaţie, au culoare. Dacă eşti muzician e imposibil să nu-ţi dai seama cât de buni sunt.

– Din câte știți, filmul a stârnit interes pentru televiziunile româneşti?
– Eu nu mă ocup de vânzarea filmului. BBC-ul are o versiune de 52 de minute în care au schimbat câteva melodii fără că eu să fiu acolo. Eram plecat în Italia când s-a întâmplat asta, deci există această versiune scurtată care se va vinde în toată lumea. Am aprobat cumva anumite schimbări care s-au făcut, dar nu şi pe cele muzicale. Au fost și nişte probleme de copyright, au fost oricum nişte probleme obiective. Sunt producătorul filmului, dar în momentul în care termin un film, toate drepturile aparţin BBC-ului. Mai e ceva. Înţeleg pe de-o parte interesul care există pentru filmul ăsta şi pentru alte filme de-ale mele sau ale altora, dar oamenii trebuie să înţeleagă că în momentul în care pui ceva pe YouTube, cei care fac filmul au de pierdut, iar dacă ei pierd, atunci, implicit, pe termen lung, publicul pierde pentru că bugetele devin tot mai scăzute. Nu poţi să piratezi lucrurile, nu poţi să iei un film de la Hollywood şi să zici că tu n-ai bani să te duci la cinema şi ai tot dreptul să vezi lucrul ăla pe gratis. Nu-l ai. Cineva a plătit bani că să facă filmul ăla, iar banii respectivi trebuie recuperaţi pentru a se putea face un alt film. Nu ştiu de ce s-a ajuns la ideea asta că totul trebuie să fie gratis. Știu că sunt şi oameni pasionaţi de film în România care fac asta şi mi se pare foarte trist.

  • Ludmila Lucia Mihailescu

    Unde poate fi vazut filmul?