– Este La pas pe litoral, cel mai recent proiect al tău, un film documentar de sine stătător sau e doar o documentare a unui proiect editorial?
– Îl văd mai degrabă ca un documentar, nu ca documentare a unui proiect. Dar e un film pe care, fiind şi finanţat de colaboratorii Casei Jurnalistului, am vrut să-l lansăm în mediul online. Nici nu l-am trimis la festivaluri, am zis că e mai mult un film “studenţesc”. Am avut câteva discuţii cu Vlad Ursulean, celălalt realizator al filmului, şi am căzut de-acord că e mai bine să-l lăsăm în mediul online. Dar cred că ar putea funcţiona şi în anumite festivaluri. A fost într-o caravana organizată de Tudor Baciu, Cinemobil, şi din ce mi-a zis, a avut destul de mult succes, au fost proiecţii cu multă lume.

– Cum s-a născut acest proiect? A fost ceva strict editorial şi ulterior v-aţi gândit să faceţi şi un film sau a fost clar de la început?
– Eu aveam de mult în minte acest proiect cu litoralul şi cu mersul pe jos de la un capăt la celălalt. Pe de o parte îmi imaginam că poate fi o prospecţie pentru alt proiect, pe de altă parte eram curios cum arată fiecare metru de plajă, la graniţa cu marea; Ursulean voia să meargă cu bicicletă şi cumva ne-am intersectat în acelaşi proiect. Eu tocmai îmi luasem o camera nouă, trecusem de la DSLR pe care-l folosisem până atunci şi care devenise foarte enervant pentru anumite proiecte, şi am plecat cu gândul să filmez. Nu ştiam dacă urma să facem un film. Dar cred că partea cea mai interesantă a proiectului a fost în online pentru că ce postam noi erau lucruri care se întâmplau în momentul ăla şi lumea ne urmărea, era prima dată când testam chestia asta de online în care îmbinam fotografii şi text. Filmul a venit cumva după, cu povestea drumului nostru.

– Din punct de vedere tehnic cum a fost posibil să postaţi online? Sunt, de exemplu, secvenţe în film în care mergeţi prin apă sau în care vă chinuiți câteva ore să porniți un generator.
– Aveam multe carduri de stocare şi când prindeam o conexiune sau semnal bun pe telefon, postam atunci – chiar dacă asta însemna să ne mai urcăm pe o clădire, să mai vorbim cu un sătean pe care-l întâlneam şi-l rugăm să ne dea telefonul lui. Marea problemă era să avem cât mai mulți acumulatori încărcaţi şi la fel, când prindeam o sursă de electricitate, ne opream şi încărcam.

– Cum aţi perceput diferenţa dintre litoralul turistic şi partea de Deltă?
– Zona de Deltă, unde e şi rezervaţia naturală, e total pustie, e cu totul altceva – omul primordial în legătură directă cu natura. Acolo poţi să stai noaptea pe malul marii, să faci seara un foc, să ai animale în jurul tău – eşti total izolat. Sunt zone în care nu ai semnal la telefon şi nu vezi niciun om. Poţi să stai zile-n şir și să nu întâlneşti pe nimeni. Cred că e un litoral mult mai interesant decât ăla cu umbreluţe. După o anumită zonă, deja de la Corbu încolo, e efectiv bătaie pe fiecare metru de plajă, apar umbreluţele, construcţiile; deja nu mai e aproape deloc plajă mai liberă. Mai sunt nişte bucăţi similare doar pe la Tuzla şi pe la 23 August, dar şi acelea se tot micşorează.

– Cu ce ai rămas după experienţa asta, o dată ca turist şi apoi ca realizator de film documentar? Ce te aşteptai să găseşti şi ce ai găsit de fapt?
Mă aşteptam, poate, să găsesc poveşti mai unitare şi mi-aş fi dorit să stau mai mult cu anumiţi oameni. Întodeauna mi-au plăcut proiectele astea de călătorie, dar îmi dau seama că nu le văd neapărat ca pe nişte posibile filme, foarte finite şi care să mă împlinească ca regizor. Cred că e nevoie să petreci mai mult timp cu oamenii pe care îi întâlneşti şi văd acum toate momentele din film mai mult ca nişte prospecţii. Deşi şi acesta mi se pare că e un film, dar nu are o structură, nu duce spre ceva – să se întâmple ceva spectaculos, să zicem. Am mai văzut rachete care au explodat pe cer sau animale sălbatice, dar nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Ca experienţă, însă, mi-ar plăcea să mai fac chestia asta şi pe viitor.

– Dacă e să mai revii asupra acestui proiect, ai pune accent pe altceva? Ce ai schimba?
Mi se pare important mediul online şi faptul că mulţi oameni, din anumite motive, nu pot să plece într-un astfel de trip, stau la birou sau au diverse alte lucruri care îi ţin în loc, dar ar vrea să vadă cumva lumea. Şi asta mi se pare un lucru foarte fain la o călătorie – să mergi undeva şi să share-uiești lucruri pe care le vezi, experienţe prin care treci. E într-un fel unul din lucrurile care au stat la baza filmului documentar – nevoia oamenilor de a vedea locuri în care nu pot să ajungă, de a călători cumva prin intermediul imaginilor.

– La un moment dat, când ajungeţi pe litoralul turistic, se simte că e mai populat şi intraţi mai des în vorba cu cei pe care îi întâlniţi. Tu cumva ai făcut acelaşi lucru şi în Bucureşti, unde eşti? – îţi este uşor să începi un dialog, în timp ce filmezi, cu cineva pe care nu-l cunoşti în prealabil şi să-i câştigi foarte uşor încrederea a.i. să se deschidă în faţă camerei?
– Uneori da, alteori nu. Mi se întâmplă să vorbesc foarte lejer cu anumiţi oameni şi apoi mă gândesc cât de reprezentativi sunt acei oameni, depinde de situaţie. Am avut şi momente în care au devenit mai agresivi şi ne-au zis să plecăm cu camera, să-i lăsăm în pace. Cred că depinde de modul de abordare, de faptul că eram cu rucsacii ăia grei în spate şi foarte multă lume ne considera ciudaţi şi aproape nebuni să călătorim aşa pe jos, tot litoralul. Erau oameni săraci, pescari, care aveau case dărăpănate şi care ne ziceau “Băi, va dau eu bani, vă rog luaţi un microbuz, dacă asta e problema”. Şi cumva, având raportarea asta, oamenii se deschideau mai uşor faţă de noi; decât dacă ne-am fi dus cu cu super-cameră şi echipă, ne-am fi aflat într-un raport de putere faţă de ei și sigur s-ar fi speriat sau ar fi refuzat din start orice dialog.

– Când le povesteaţi oamenilor că faceţi proiectul asta pe jos, ce reacţii primeaţi? Li se părea cool sau erau mai degrabă în genul exemplului de mai sus?
– Nu înţelegeau de ce facem asta. Erau momente în care încercau să se identifice puţin cu noi şi să gândească “Băi, poate aş face şi eu aşa ceva, dar parcă n-aş merge aşa mult. Aş vrea să mai văd nişte locuri, dar asta cu mersul pe jos…”

– În general cum îţi alegi subiectele de film? Ce te determină să spui că “Da, asta merită făcut!”?
– Mă interesează lucrurile care îmi provoacă o anumită emoţie şi care cumva vin spre mine şi nu mă lasă indiferent. Dar lucrurile astea se tot schimbă de la an la an – anumite lucruri mă preocupau acum 5 ani, altele acum. Ce ştiu că nu mai vreau să fac acum e film despre proteste, pentru că am stat mult prea mult în stradă şi am tot documentat asta. Pe lângă faptul că multă lume mă identifică cu “omul revoluţiilor şi a protestelor”, nu prea-mi place asta cu manierismul; multă lume mă întreabă dacă nu fac continuarea [la Bucureşti, unde eşti?] cu Roşia Montană. Aşa că această călătorie a fost ceva in between, un proiect mai mic a cărui finalitate o văd online, dar în viitor cred că o să merg pe alte direcţii dar pe care nu le ştiu acum, exact în acest moment.

– Poţi să-mi dai un exemplu de temă sau subiect care te emoţionează în acest moment?
– Lucrez acum la un film despre o şcoală de la ţară, dintr-un sat din judeţul Teleorman – e povestea şcolii şi a unui director foarte interesant care vrea să modernizeze şcoala şi să aducă internet în sat. El e totodată şi preotul satului, e o figură carismatică. Nu am încă o direcţie clară în acest film, dar urmăresc mai multe poveşti ale profesorilor, ale copiilor şi îl văd ca pe un proiect care se întinde pe o durată lungă de timp. Nu cred că trebuie să fie neapărat o regulă, să petreci ani de zile pentru un proiect, dar cred că sunt unele cum a fost acesta cu litoralul în care se întâmplă totul într-o lună şi rezultatul e că vezi nişte lucruri întâmplate într-un interval scurt. Întotdeauna componenta de timp îi da cumva filmului o imagine aparte.

– Cum reuşeşti să găseşti finanţare pentru proiecte, dacă ne gândim la filmul cu şcoala din Teleorman, despre care spui că se întinde pe o perioadă mai lungă de timp?
– Până acum nu am aplicat la niciun fond, Bucureşti, unde eşti? L-am făcut din resursele noastre, dar pe viitor cred că singura soluţie e să aplic la diverse fonduri. Pentru că atunci când ai deplasări, ai de închiriat echipament şi de filmat o perioada mai lungă, e  singura soluţie. Dar cred cumva – şi asta e un sfat şi pentru alţi filmmakeri – că ar trebui ca la început să încerce din resursele proprii, pe cât posibil, dacă subiectul nu se desfăşoară pe Staţia Spaţială sau în Afganistan. Dar dacă subiectul e aproape de tine, cred că trebuie să începi singur să cauţi, să găseşti nişte personaje, să începi să lucrezi la o poveste, la un trailer şi apoi să încerci să-l pitch-uiești la diverse call-uri de festival sau la CNC.

– În octombrie anul trecut ai fost în juriu la Astra. Ce impresie ţi-au lăsat filmele pe care le-ai văzut? A fost o decizie grea?
– Să ştii că da, pentru că fiecare a avut câte ceva special, dar au fost câteva care ne-au plăcut tuturor. Am avut o lista scurtă şi unele ne-au plăcut mai mult decât celelalte; mi s-a părut că Secţiunea Studenţească e cea mai grea dintre toate, pentru că sunt mulţi oameni la început de drum şi cumva vrei să îi încurajezi pe unii, dar nu vrei să-i descurajezi pe ceilalţi.

– Pentru tine că realizator ce rol au festivalurile? Mai ales că realizator de film documentar, gen despre care ştim că nu prea circulă în cinema.
– Pentru mine cel mai important e accesul – oamenii pot să vadă la un festival filme pe care nu le mai găsesc în altă parte. Documentarul nu e distribuit în cinema, e chiar o chestie mare să ai un documentar distribuit în cinema, eu unul am avut noroc cu Bucureşti, unde eşti? Pe care l-a distribuit Transilvania Film. A fost chiar o chestie neaşteptată. Ăsta e marele avantaj al festivalurilor – poţi să vii şi să vezi filme pe care cel mai probabil nu le vei mai găsi în altă parte, poţi să-i întâlneşti pe realizatori şi să le adresezi întrebări. De asemenea, te conectezi cu alţi oameni, cu colegi de generaţie etc.

– Obişnuieşti să mergi la festivaluri ca cinefil?
– Da, la Astra, de exemplu, am fost în 2015 ca cinefil şi am mai fost şi în alţi ani. La One World îmi place să mă duc, şi FARAD-ul mi se pare că e un festival foarte interesant şi am văzut nişte filme chiar foarte bune în 2016.

– Spuneai că tu ai avut noroc să fii distribuit cu Bucureşti, unde eşti?, având învedere că sunt cam maxim 2-3 documentare româneşti care ajung în cinema într-un an. În afară de lipsa distribuţiei, care crezi că ar fi o altă problema majoră a documentarului românesc?
– Partea cu distribuţia nu cred că e o problema doar la noi, cred că majoritatea caselor mari de distribuţie lucrează cu filmele de Hollywood şi publicul vrea să vadă, în cea mai mare parte, genul acesta de filme.

– Nu crezi că o problemă pentru distribuţia foarte slabă este şi genul de subiecte pe care documentariştii români le abordează?
– Nu ştiu ce să zic, eu nu gândesc în felul acesta – să-mi aleg un subiect anume ca să am public şi să fie comercial. Sau să merg în direcţia celalaltă, cu subiecte care să fie pe placul festivalurilor şi să punctez la CNC. Eu nu văd aşa cinema-ul. Sunt lucruri care mă interesează pe mine şi care mi se pare că pot să le-arăt şi să-i fac interesaţi şi pe alţi oameni. Acum vorbind global, cred că ar fi bine să fie anumiţi cineaşti care să se ocupe de subiecte care să aibă o răspândire mai mare la public şi poate atunci ar ajuta mai mult întreaga industrie. Şi cred că sunt câteva exemple, cum a fost Kapitalism – reţeta noastră secretă al lui Alexandru Solomon, un film cu un impact foarte mare, care nu ştiu cât de mult a fost distribuit la momentul respectiv dar care a circulat foarte mult la TV şi pe net ulterior. Şi care a devenit o referinţă, mai ales că aproape toţi cei care apar în film au intrat în închisoare.

– Revenind la întrebarea mea – dacă ai putea face ceva care să ajute documentariştii români, care ar fi acela?
– Sunt foarte multe chestii la capitolul acesta. Începând cu şcoala, cu workshop-uri, cu festivaluri – ar trebui să fie mai multe evenimente de genul Astra Film Festival. Au existat discuţii la un moment dat să se facă o cafenea de discuţii despre filmul documentar în fostul sediu Sahia – genul de idee care încearcă să aducă oamenii spre filmul documentar. Să încerci, de exemplu, să aduci cineaşti importanți în România, cum a făcut Astra cu Wiseman. E mult de lucru, poate şi partea de lege, să obligi cumva distribuitorii să aibă x% film românesc, din care y% film documentar. Din câte ştiu în Franţa există astfel de prevederi legale – de ce să nu ne protejăm un pic cinematografia autohtonă?