Când eram mică, mi-era frică de cinematecă. Mi se părea un spaţiu snob, exclusivist, în care nu puteam să intru cu mintea mea de pre-adolescent. Unde se dădeau filme de adult, grele, deprimante, pe care, ca să nu cazi de prost, te prefaci că le înţelegi. Un soi de ecuaţii de gradul 3, doar că fără spectrul că dacă nu le rezolvam, picam treapta şi ajungeam la „mecanică”, ci doar că voi părea o tolomacă în ochii băiatului de doctori dintr-a 12-a de care-mi cam plăcea. Treptat, am învăţat să le iubesc şi aura lor rece, interzisă, celebrală, s-a risipit. Era cald şi prietenos acolo, pentru că mergeau caloriferele, nu ca la şcoală unde săteam cu mănuşi. Şi tinerii îţi zâmbeau complice, chiar dacă nu te ştiau. Se ţinea la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, dar nu foarte des, pentru că venea cu caravana din capitală, adusă de legendarul Nea Dumi, un critic de film scund, dar amplu în voce şi super pasional. Înainte de fiecare film, fie el Deşertul roşu sau Persona, ţinea un discurs de cel puţin jumătate de oră. Şi nimeni nu-l huiduia, îl ascultau cu interes, dacă nu chiar cu reverenţă, cu toate că poveştile lui îmbinau informaţia cinefilă nepreţuită cu consideraţii ce frizau fascismul şi care acum, într-o societate hiper politic corectă, i-ar fi adus oprobiul, dacă nu chiar interzicerea. Era chiar un „personaj”.  L-am revăzut ani mai târziu, în facultate, în Bucureşti, introducând un film pe acoperiş la Laptărie. Lumea deja nu mai avea  răbdare: a fost fluierat şi alungat rapid. Dar acelui omuleţ animat şi bizar (ca şi lui Tudor Caranfil, pe care-l vedeam pe televizor) îi datorez pasiunea mea pentru filme şi împrietenirea cu clasicele intimidante.

Am început să aştept caravana cu excitare şi anticipare. Mi-am dat seama că nu mă duceam doar să mă uit doar la filme, ci să mă văd pe mine. Tânjeam să fiu validată, să-mi regăsesc trăirile oglindite în eroii de pe ecran. Să simt că fac parte dintr-un trib: ne uitam cu toţii în aceeaşi direcţie, împărtăşeam o experienţă unificatoare. Nu ne cunoaşteam, dar visam, zâmbeau şi oftăm împreună. Fără popcorn, 3 D sau Dolby.

Da, aţi ghicit, articolul de faţă se vrea o pledoarie pentru cinematecă. Pentru o anume cinematecă – Docuart. Graţie energiei contagioase a “docuartiștilor”, ea se întâmplă în fiecare luni, nu într-o sală veche, cu iz de mucegai şi cu un proiecţionist mahmur, ci într-un spaţiu neconvenţional, cool&hip. Eu o să vin cât de des pot, pentru că mi-e dor de acea experienţă comunală fără fiţe, dar cu filme provocatoare, tulburătoare, ce-ţi dau de gândit. Ne vedem acolo ca să privim în aceeaşi direcţie.