Războiul este un răgaz întunecat și la propriu, și la figurat, între două perioade de așa-zisă normalitate. Geamurile vopsite în culori de camuflaj din clădirea Ministerului de Război din Piața Walter Mărăcineanu 1-3 stau și astăzi mărturie întunericului instalat la propriu în anii de conflict. În schimb, o rază de lumină în timpuri negre o reprezenta și atunci industria divertismentului. În pofida cenzurii, a cărei ștampilă trona și pe corespondența comercială, impersonală a vremii, după cum suntem martori în cele ce urmează.

Un proprietar de librărie din Timișoara, domnul Nicolae Nicolescu, transmite doamnei Filoti de la Teatrul Sărindar din capitală o ofertă de impresariere a producțiilor teatrului, garantând plata în ziua spectacolului. Cine se mai poate angaja în zilele noastre să lucreze cu 6% cheltuieli de remiza ale agenției – și cine se ocupă cu profesionalism de impresariat – cine se mai angajează în scris că efectuează plata în ziua reprezentației?

Citind scrisoarea, am cumva sentimentul unei călătorii în timp. ”Undeva, cândva” nu a fost numai o traducere poetică a unui titlu de film, ci și o invitație la reflecție. Undeva, cândva în România celui de-al Doilea Război Mondial (timbrele cu imaginea unui Rege tânăr sunt o metodă de datare; 16 lei pentru o corespondență simplă, cântărind 20 de grame-suntem în inflație), cineva se gândea și era preocupat (și) de acte culturale. Este adevărat că citim un text comercial, dar actele filantropice sunt și erau greu de susținut în vreme de război.

Un cântec de care să ne amintim, un film pe care să îl revedem. Cum ar fi sunat un șlagăr al anilor ʼ30-ʼ40: ”Creola, tu ești toată viața mea?” Pentru moment, greu de identificat numai prin atotștiutorul Internet, Creola noastră era echivalentul lui Life is life din anii ʼ80. Era propunerea muntenească pentru racordarea la moda europeană a timpului. Creolă? Cu totul românesc, așa cum precizează și scrisoarea domnului Nicolescu: ”Această agenție este pur românească”. Caracterele aldine aparțin semnatarului scrisorii.

Mai suntem noi sincronizați cu realitatea europeană? Mai degrabă cu regiunea balcanică a continentului, cu Albania, Kosovo și partea de Italie învecinată cu primele 2 state amintite. O existență întrepătrunsă zilele acestea cu accentele de coșmar ale triunghiului ”no menʼs” format de granițele celor trei state, o plajă lugrubă. În anii 2000 (2004, dacă îmi amintesc bine) călătoream cu trenul, străbătând fosta Iugoslavie în drum spre Slovenia, spre Liubliana. Drumul dura 23 de ore, puse cap la cap, trecând prin Budapesta. Și în compartimentul de tren am aflat povestea triunghiului, ultimul loc în care rudele disperate, din Basarabia, România, Ucraina și Bulgaria își căutau fetele dispărute fără urmă. Uneori le găseau, adică le identificau după fotografii în care tinerele nu (mai) semănau cu acele comori pe care le căutau familiile fără speranță. Fotografiile reflectau un alt fel de ”divertisment”, macabru, marcau un final de drum pentru tinerele care fugiseră de sărăcie și care își găsiseră din păcate sfârșitul.

Treptele macabrului sunt suite și depășeșc nivelul oricărei înțelegeri umane, în aceste zile, de autoritățile statului român, de televiziuni, de mass media în general. Lipsa de reacție și de profesionalism în primele 24 de ore de la dispariția Alexandrei sunt acum – în mod incoerent și incorect, imoral și fără decență – cârpite cu o așa-zisă transparență a comunicării, izbitor de apropiată însă de obstrucționarea anchetei. Este oare necesar să cunoaștem instantaneu elemente ale investigației, etape la care se lucrează? Este dintrodată națiunea română pricepută și la criminalistică? Până nu demult eram experți în fotbal, gimnastică, de ceva vreme ne exprimăm opiniile avizate și când vine vorba despre tenis. Dar anchetele criminalistice nu făceau parte din repertoriu. Iulie 2019 le-a adus și pe acestea în portofoliul de teme și subiecte la care se găsesc specialiști pe la toate posturile. Poate nu întâmplător un invitat în studioul unei televiziuni era un om al cooperativei fotbalistice, brusc cunoscător al legilor fizicii și în special a modului de combustie umană. La noi divertismentul îmbracă forme pitorești, pentru a nu spune că frizează sadismul și bunul simț.

Revenind la tonul scrisorii noastre, plicul păstrează mirosul de calitate al hârtiei pentru corespondență, foaia este ușor mai mare față de un format A4, contemporan. La atingere, fila este de calitate medie, precum plicul, o coală ministerială și un plic gri verzui. Antetul este al Librăriei Românești, din Regele Ferdinand I nr. 1/A, telefon 20-34.

”Meargă pictorii la țară/ Ca să piară/De căldură și de praf!/Mie dați-mi străzi pavate/Măturate/-Dați-mi cinematograf!” spunea George Topârceanu în ”Viața la țară”. Și de la cinematograful cerut cu insistență de autorul ”Baladelor vesele și triste” s-a ajuns astăzi la fuga după senzațional. Ca într-un Truman Show, transmisiunea live incită la dezbateri fără miză. Precum francezii între cele două Războaie Mondiale, ”mon Perrier”, adică apa mea minerală, tihna, concediul plătit, sunt suficiente. Echivalentul lor contemporan: Coca Cola, pop-corn-ul. Somnul în fața televizorului, pe cale să înlocuiască multe forme de edu-tainment (educare prin intermediul divertismentului), naște curiozități deplasate. Câte persoane s-au gândit să propună o lege denumită Alexandra, prin care să se constituie echipe și departamente specializate în cazuri de dispariție, răpire de minori și nu numai? Sau păstrând tonalitatea TV, câte persoane vor semna un proiect de lege intitulat Sorina, prin care cei aproape 80.000 părinți și familii adoptatoare vor aștepta mai puțin pentru a se întâlni și a adopta pe unul sau mai mulți dintre cei 50.000 prunci fără o familie a lor? În vreme ce roțile senzaționalului se învârt în fiecare zi pe ecranele TV, alte roți, ale documentelor cerute de procedurile românești, se umplu cu tot mai multe acte. Părinții ce își doresc copii din inimă, adică adoptați, sunt întrebați de ce vor să adopte, unde va fi amenajată camera copilului, ce venituri au, ce educație, ce locuri de muncă. Ce părere are familia extinsă despre decizia lor de a adopta. Iar copiii abandonați în spitale, aflați în centre de plasament sau în grija asistenților maternali dezvoltă prin somatizare probleme medicale pe care nu le aveau în momentul nașterii. Și astfel generații bolnave trupește și suflește sunt sortite ratării.

Ești tratat ca un infractor, așa este: de ce ai face un astfel de gest, dacă părinții biologici au decis că îl vor respinge? Gestul celui care abandonează copilul nu este apreciat ca definitiv, ca  ruptură: se caută rude până la gradul al patrulea pentru a se reintegra minorul în familia extinsă. Iar timpul trece, copilul este lipsit de afecțiune, atenție, căldură sufletească.

Și veți privi cele două fugi după senzațional, una a lunii iulie, cea de-a doua a lunii august, și vă veți întreba: ce legătură au ele cu teatrul anilor ʼ40? Au, au chiar dincolo de teatralitatea ieftină a știrilor ”bombă”, ”șoc” și ”groază”. Textul anilor ʼ40 este o mostră de politețe, seriozitate, educație și speranță. Da, este război, da, există cenzură. Da, este posibil ca oferta bucureșteană a doamnei Filoti să constea într-o comedie, ușurică, acidă, neangajantă, fără problematici spirituale și filosofii înalte. Da, gazda bănățeană ține să dea asigurări că agenția în numele căreia scrie este pur românească, de unde deducem că datarea documentului se poate face după data semnării pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939).

Însă, însă, în centrul orașului Timișoara funcționa o agenție teatrală, semn al unui optimism care străbate peste decenii: este un alt tip de luptă. Elita timișoreană frecventează Librăria, în pofida lipsurilor și al grijilor pe deplin justificate. Este posibil ca vasul să se scufunde, gândesc înaintașii noștri bănățeni, dar se va duce pe fundul oceanului însoțit de sunetele coloanei sonore dintr-o piesă de teatru. Adică oamenii își vor păstra până la capăt cumpătul sau, cum ar spune tânără generație, s-ar retrage în glorie, cu stil. Cu demnitate, fără panică, așa cum dispar ușor, ușor legăturile noastre cu un anumit comportament, cu o altfel de educație, cu un alt fel de început de secol. Cel care dădea naștere unor Oameni. Înainte de a fi experți în orice, fie și în teatru sau tenis, să fim întâi și întâi oameni. Celelalte stări ale noastre mai pot întârzia.