La Salonic, Damien Chazelle m-a ajutat să evadez din cinema pe ușa din spate. După ce-a forţat-o. Se întâmpla cu mult înainte de Whiplash, Oscarurisau Babylon. Era un tânăr regizor necunoscut ce făcuse valuri în nişa filmului indie american cu Guy and Madeline on a Park Bench, un hibrid încântător și ingenios între un muzical clasic hollywoodian și cinéma vérité . La proiecție, Chazelle stătea în picioare, pe lateral, observând reacțiile. Iar eu am fost prima care a încercat să iasă din sală prin ușa de serviciu. Cum era înțepenită, a împins-o puternic și m-a eliberat, cu un zâmbet politicos pe buze. Mi-am dat seama mai târziu că era însuși autorul și am vrut să-i scriu un email (adresa lui de gmail apărea în catalog) în care să-i explic că nu am ieșit pentru că nu mi-a plăcut. Dimpotrivă, în cele 10 minute cât am stat în sală, mă captivase, însă intrasem la proiecția greșită. Ar fi trebuit să fiu la ultima şi mult discutata producţie românească, nu-mi mai amintesc exact care. În fond, e și o lecție de tipul “vrabia din mână”: nu pleci de la o proiecţie ce-ţi place, de frică să nu pierzi alta care, pe hârtie, sună mai interesant. Însă curtoazia lui mi-a rămas în minte, pentru că avea ceva smerit şi apologetic: „scuze că te-am făcut să dai bir cu fugiţii!”.
Pentru multă vreme, festivalul de film de la Salonic a fost un loc unde cunoşteai lume interesantă: descopereai vecini talentaţi, debuturi europene promițătoare, arthouse cât cuprinde şi îți frecai coatele și de regizori americani din zona independentă, cu un cult following important (Alexander Payne, Kelly Reichardt sau Alex Ross Perry). Asta și pentru că marele păpușar al evenimentului, mult regretatul Dimitri Eipides, era o figură respectabilă în lumea festivalieră de ambele părți ale Atlanticului. A fost cel care a înființat secțiunea “Noi Orizonturi”, înainte de a prelua funcția de director în 2010, pentru ca în cele din urmă să părăsească festivalul în 2016. Tot el a ajutat la înființarea Festivalului de documentare de la Salonic în 1999, un pariu riscat care s-a dovedit a fi câştigător. Era entuziast în ceea ce privește mişcarea independentă, fiind mereu curios să descopere și să promoveze noi nume. „A fost arhitectul unei punți cinematografice între America de Nord-Vest și Europa de Sud-Est și un mentor inspirat pentru echipa sa. Cunoștea bine cinematografia balcanică, dar şi cea asiatică și, prin intermediul lui, publicul grecesc i-a descoperit pe Béla Tarr, Krzysztof Kieślowski, Theo Angelopoulos, Cristian Mungiu, Abbas Kiarostami și Goran Paskaljevic, pentru a numi doar câteva dintre icoanele moderne ale cinematografiei” scrie un portret dedicat, pe pagina FIPRESCI. Când a preluat conducerea în 2010, festivalul și întreaga Grecie trecea printr-o criză existențială. Corupția și deturnarea de fonduri le zguduiseră pe amândouă. Eipides a redus selecția la esențial, scăzând numărul de tilturi şi eliminând cam tot ce nu ținea de cinema. O idee salvatoare.
Am trăit toate acestea pe viu, pentru că sunt invitata festivalului din 2008. Chiar dacă n-am fost înarmată cu o cameră de filmat, ci doar cu un cine-ochi, am putut observa direct convoluţiile acestui mare eveniment cinematografic şi ale oraşului. Undeva, în amintirea mea, e deja montat un documentar longitudinal şi observaţional despre toate astea.
La prima vizită, mi s-a părut o citadelă vibrantă, scumpă, burgheză, chiar arogantă, unde numai cei din turism păreau să muncească (într-un ritm lent, imperturbabil) și nimeni nu dormea. Era primăvară, cald, și femeile de o anumită vârstă din Salonic erau toată ziua la shopping, în blănuri luxoase. Ah, ce vremuri bonviveuriste ce nu anunțau cu nimic tulburările viitoare! „Al doilea oraș al Greciei are – la prima vedere – același farmec ca și Atena, cu ruine pe coline și forfotă de bazar. Atena are Partenonul, Salonicul are marea și muntele Olimp chiar în față”, scria criticul Alex Leo Șerban care a iubit orașul şi festivalul la fel de mult ca mine. Înainte de cinema, m-au frapat mirosurile, ca o simfonie balcanică: parfumuri de lux, miasme îmbietoare de plăcinte calde și prăjituri cu scorțișoară, odorul de pește de la piața Modiano amestecat cu cel de tutun. Şi peste toate, strigătele vânzătorilor ambulanţi care împing cărucioare cu bragă. În vremurile bune, dar şi în cele mai proaste, a rămas un oraș în continuă mișcare, atunci când nu e tolănit la soare ca sutele de pisici tolerate, ba chiar adorate aici. Şi apoi, undeva mai sus, se aşterne liniştea. Ano Poli, orașul vechi, este patriarhal și calm, cu străduțe înguste și în pantă cam ca la Lisabona, cu case colorate, piațete cu vedere spre mare, taverne pentru localnici și cea mai mică bisericuță în care am intrat vreodată, Osios David. Nu ştiu dacă există vreo statistică oficială, dar mi se pare că Salonicul are cele mai multe taverne și biserici pe cap de locuitor.
A urmat criza, orașul tot petrecea, bass-ul din cluburile din Ladadika continua să pulseze toată noaptea, negând parcă realitatea, dar magazinele de dincolo de centru se închideau unul după altul, lăsând loc unei tristeţi alimentate şi de mulţimea copleşitoare de cerşetori, care acum erau şi bâtrâni greci pe lângă imigranți. De sus, de la cafeneaua de pe acoperişul hotelului Elektra, Salonicul rămânea spectaculos şi seren, însă jos erau proteste şi pauperizare. O bună parte a devenit un „ghost town” imobililar, cu foarte multe clădiri goale şi în paragină. Simţeam din ce în ce mai apăsător o anume dezolare pe care puterea de a dansa printre ruine a grecilor o camufla din ce în ce mai greu.
În 2022, după 3 ani de absență, schimbări de conducere în staful festivalului și pandemii, am observat că multe din tavernele mele favorite au falimentat. Sigur, am descoperit altele. Una chiar în piaţă, sub o boltă înverzită de unde un motan roşcat şi tupeist urina direct în farfuriile clienţilor care râdeau, relaxaţi. Chiar dacă au inventat-o în antichitate, grecii nu fac din orice o tragedie. Nici măcar acum.
Festivalul, însă, a devenit o afacere ca oricare alta din circuitul de gen. După plecarea lui Eipides, i s-a cam șters personalitatea, mai ales că la vârf au ajuns nişte funcţionari birocratici (interesaţi nu de cinema, ci de hastaguri şi campanii la modă). Păcat, mare păcat. Mai ales pentru secţiunea Balcan Survey, în 2022 năpăstuită şi prost promovată, prea locală pentru noile sensibilităţi.
EFECTUL SALONIC ASUPRA FILMULUI ROMÂNESC
Dacă efectul Cannes-ului asupra ascensiunii noului val e binecunoscut şi arhi-dezbătut, importanţa Salonicului trece, din păcate, neobservată. Dar festivalul grecesc a susţinut filmul românesc cu mult înaintea exploziei recente – a fost singura manifestare care a organizat tributuri lui Lucian Pintilie şi Nae Caranfil (ceva mai târziu lui Mungiu şi Daneliuc), expunându-i dincolo de graniţele culturale şi dedicându-le publicaţii lucioase, impecabil redactate, care le analizează in extenso filmografia, aşa cum nici pe la noi nu s-au prea văzut. Pe Caranfil, practic Salonicul l-a încoronat printre esenţialii zonei. Iar regizorii români se simt foarte bine aici – sunt copleşiţi de ospitalitate, atenție, atmosferă şi complexitatea sesiunilor de Q&A.
La TIFF-ul grecesc, regizorii, producătorii şi criticii de film, departe de frenezia interesată, cu iz de vânzări& networking a marilor festivaluri, fraternizează pe îndelete la un pahar de retsina sau la mese interminabile şi discută pasional până dimineaţa despre cinema şi, slavă domnului, mai despre toate. Spiritul balcanic e viu şi se simte bine aici.
Balkan Survey, opera neobositului Dimitri Kerkinos, are meritul de a fi nu numai o vitrină pentru cei mai importanţi cineaşti sau curente ale regiunii, dar şi de-a fi lansat o mulţime de debuturi excepţionale. Secţiunea a fost fondată cu convingerea că ţările balcanice şi realitatea istorică a peninsulei (încadrarea geografică e mai mult simbolică) sunt inseparabile. Fie că sunt amplasate în trecut sau în prezent, peliculele alese pe sprânceană sunt grele de istorie, de amintiri şi de probleme contemporane. Multe dintre poveştile personale ale regizorilor balcanici de azi sunt impregnante de rănile trecutului sau de fluiditatea şi de nesiguranţa schimbărilor sociale moderne. Aşa că pluritatea viziunilor regizorale reflectă nu numai o nevoie de exprimare artistică, ci şi o dorinţă de-a înţelege realitatea complexă a regiunii, de-a vindeca răni istorice şi de-a interpreta dinamica socială contemporană.
De obicei, în noiembrie e o vreme superbă, uneori neverosimil de însorită, iar terasele sunt ticsite. Şi cu toate astea, straniu, unii tinerii preferă să umple până la refuz sălile de cinema ca să vadă filme dure, sumbre, percutante ca un pumn în plex. Unii sorb frape-uri lungi, alţii îngurgitează furia și umanitatea sângerândă a lui Mircea Daneliuc, deloc uşor digerabile. Regizorul român a avut parte, în cadrul secţiunii Balkan Survey, de o binemeritată retrospectivă (primul său tribut internaţional) cu cele mai bune filme ale sale din anii ’70, ’80 şi ’90 (Cursa, Probă de microfon, Vânătoarea de vulpi, Croaziera, Iacob , Patul conjugal , Marea Lehamite , Senatorul melcilor). Pentru mulţi dintre jurnaliştii străini cu care am stat de vorbă, tributul a fost o revelaţie. Iată unul dintre motivele pentru care ador festivalul: e greu de găsit în altă parte o asemenea poftă a publicului și a specialiștilor pentru descoperiri şi revelaţii furnizate de cinema-ul “marginal” sau regional, o apetenţă pentru un altfel de film, unul inovator, anti-formulă, non-hollywoodian. Sper ca această foame să continue să fie explotată de diverşii directori de festival ce vor urma, în loc de sloganurile zilei.
Ce spun publicațiile festivalului de la Salonic despre…
Mircea Daneliuc
Unul dintre cei mai importanți și mai influenți regizori români a cărui operă din anii ’80 și post-comunism rămâne aproape necunoscută în afara țării sale. “Cursa” (1975) e un road movie profund uman ce refuză realismul socialist şi valorizează prietenia. O bornă a cinematografului românesc, “Probă de microfon” (1980) este un comentariu percutant despre absurditatea birocratică şi despre oamenii ce hrănesc sistemul ipocrit. Amplasat într-un sat românesc din anii ‘50, “Vânătoarea de vulpi” (1980) abordează subiectul tabu al distrugerii clasei rurale prin povestea unui ţăran care rezistă colectivizării. O coazieră pe Dunăre organizată pentru muncitorii fruntaşi ridică întrebări despre ideologie şi politică în
“Cursa”, un film cu un puternic mesaj dizident. “Iacob” (1988), una dintre cele mai bune opere ale regizorului, explorează cu un realism brutal o temă universală: lupta omului pentru demnitate în circumstanţe umilitoare. “Patul conjugal” (1993), din perioada post-comunistă, e o apoteoză a disperării ce îmbină umorul negru, elementele groteşti şi brutalitatea şocantă.
Nae Caranfil
Un adevărat autor: scrie, regizează, joacă şi, uneori, compune şi muzica pentru filmele sale. Atât perspectiva sa cinematografică, cât și tonul extrem de personal îl recomandă drept cel mai important cineast român al anilor 90 şi un precursor al actualului “nou val”.
Cinema-ul său e, în esenţă, popular. Se bazează pe scenarii pline de imaginaţie, pe dialoguri sclipitoare şi pe personaje atractive, credibile. Importante sunt și felul în care-și alege actorii, dar și folosirea strategică a montajului. Umorul subversiv şi lejeritatea cu care tratează probleme sociale neplăcute sunt mărci puternice ale operei sale. Caranfil reuşeşte să facă filme de calitate ce poartă eticheta de autor dar care sunt, în acelaşi timp, foarte populare la public. Această performanţă ar trebui să fie ţelul fiecărui regizor care îşi respectă arta.
Cristian Mungiu
Mungiu, care vorbește de începuturile sale ca de o vreme în care “să spui ceva despre sistem era mai important decât să spui o poveste”, împărtăşeşte cu contemporanii săi nevoia de a revela realităţile ţării sale şi ale trecutului său recent turbulent- cu toate acestea, el are o perspectivă puternic distinctivă. Fundaţia cinema-ului său naturalist, antropocentric, poate fi găsită chiar în scurtmetrajele sale, dar cineastul pare să-şi fi solidificat ideile și stilul regizoral după primul lungmetraj, Occident, din 2002. Filmele sale nu sunt emoţionale, dar stârnesc reacţii foarte intense: se concentrează pe poveştile mărunte ale oamenilor obişnuiţi care reflectă semnificativ societatea din jurul lor. Mungiu nu judecă, ci explorează decizii şi acţiuni pentru că, în universul său cinematografic, acesta este singurul remediu împotriva necazurilor vieţii şi a dezastrelor ce au ca sursă diferitele forme ale autorității corupte.
Dimitri Kerkinos despre prezența românească la Salonic:
„Pe scurt, aproape toate filmele româneşti importante de după 2000 au fost selecţionate la TIFF (Thessaloniki International Film Festival). În cei 28 de ani de existenţă a secţiunii, peliculele româneşti s-au plasat pe locul doi ca număr de proiecţii, după Turcia şi pe primul la scurtmetraje. Dar dacă adunăm scurtele şi lungile, România ocupă de la distanţă locul 1 ca număr de titluri.
Tributuri organizate: Lucian Pintilie (1996), Nae Caranfil (2007), Cristian Mungiu (2012), Mircea Daneliuc (2015). De asemenea, în 2008, am avut o secţiune specială cu scurtmetraje româneşti. Primele filme difuzate în această secţiune, în 1994, au fost Balanţa, de Lucian Pintilie şi Cel mai iubit dintre pământeni, de Şerban Marinescu. Au existat şi producții proiectate ca “Work in Progress”, chiar înainte de premiera lor oficială de la Cannes, Locarno sau San Sebastian: California Dreamin (în 2006), Aurora, Periferic (în 2009) şi Câinele japonez (în 2012).
Dacă în 2000 nu găseam filme româneşti de selecţionat, acum bogăţia de alegeri îmi dă bătăi de cap. Criticii de film şi jurnaliştii greci cred că fenomenul cinematografic cel mai important al ultimilor ani este noul val românesc, aşa că devoră fiecare titlu nou. Publicul e şi el foarte interesat: preferă comediile sau peliculele care au note comice şi umor negru. Occident (competiţie, 2002), A fost sau n-a fost (2006) şi Dincolo de nori (2012) au câştigat premiul publicului. Tributurile dedicate lui Caranfil şi Mungiu au fost, de asemenea, extrem de populare. Ca şi scurtmetrajele. Anul acesta, spectatorii au adorat Spre Nord al lui Mihai Mincan și Oameni de treabă al lui Paul Negoescu.”
