„Documentarul etnografic de pionerat al lui Flaherty urmăreşte un an din viaţa unui vânător inuit (Nanook) din partea de est a tundrei Hudson Bay. Deşi par autentice, multe scene din film au fost înscenate, forţate sau <<tradiţionalizate>>, însă personajele se joacă, pur şi simplu, pe ele însele, iar secvenţa cu construirea unui iglu demonstrează graţie şi stil. Simplitatea perspectivei lui Flaherty este reflectată de însuşi Nanook, egalul şi prietenul intim al regizorului, cu naivitatea sa intrinsecă şi cu exotismul care nu ne distrage de la adevărul poveştii – lupta primordială de supravieţuire într-un mediu extrem. După film, Nanook a mai trăit încă un an înainte de a muri de foame în timpul unei vânatori eşuate. Documentarul, care a avut iniţial 70 de minute, a fost relansat în 1947 într-o versiune cu sunet de 50 de minute căreia i s-a adăugat o naraţiune scrisă de Ralph Schoolman şi muzica lui Rudolph Schramm.”
—Time Out

„O diferenţă rudimentară între filmele de ficţiune şi cele documentare este faptul că unul e produsul imaginaţiei, în timp ce al doilea ar trebui să fie documentarea unor evenimente reale. Şi, totuşi, dacă ne întoarcem la Nanook, primul documentar de lungmetraj, vedem că şi atunci linia de demarcaţie dintre fapt şi ficţiune era la fel de firavă ca şi acum.

Nanook, un succes imens atunci când a fost lansat în 1922, a expus personajul titular unui public care nu ştia nimic despre triburile native din nord. Filmul înfăţişa un stil de viaţă care dispărea deja atunci când Flaherty, iniţial un explorator, a început să-l documenteze. Îl vedem pe harnicul inuit vânând cu harponul, înotând în kayak şi făcând schimburi comerciale cu un alb. Împreună cu soţia şi copiii, construieşte un iglu pentru noapte. Pelicula accentuează atât naivitatea lui Nanook, cât şi talentul său de supravieţuitor. Astfel, a imprimat figura eschimosului în cultura populară. Frank Zappa a scris şi o piesă despre el. Însă linia dintre ficţiune şi fapte era estompată. Nanook se chema, de fapt, Allakariallak şi, deşi era vânător, el şi tribul lui foloseau deja puşca. Flaherty a vrut să reprezinte viaţa inuită înainte de influenţa europeană şi Allakariallak a acceptat nu doar să vâneze cu harponul, dar să şi pretindă că n-a văzut niciodată un gramafon. Scenele din iglu au fost înscenate cu un motiv bun: aparatul de filmat era prea mare şi căldura de la proiectoare ar fi topit zidurile. Aşa că Allakariallak a construit un iglu pe măsură. Iar cele două femei  pe care le vedem în rolul soţiilor erau, de fapt, nevestele ilegitime ale lui Flaherty. Moşternirea lui Nanook a fost felul în care a combinat etnografia cu travelogul şi a arătat felul în care culturile marginale trăiesc şi muncesc, ceea ce nu se întâmplase până atunci. Atunci când Libraria Congresului SUA a întocmit pentru prima dată, în 1989, o listă cu filme ce trebuie prezervate pentru că erau importante din punct de vedere cultural, istoric sau estetic, Nanook a fost printre primele 25. Ideea de a construi un habitat viu ca să poţi controla acţiunea se practică şi azi în documentarele despre natură, iar oameni reali care se joacă pe ei înşişi ca să livreze o anumită viziune regizorală formează baza show-urilor reality. Flaherty a manipulat un adevăr plictisitor ca să ajungă la un adevăr esenţial. Calităţile filmului care au stârnit controverse la lansarea nu se opun ideii de documentar, ci sunt documentarul.”
—Open Culture

Puteţi viziona între documentarul, intrat în domeniul public, aici:
http://www.openculture.com/2015/07/watch-the-very-first-feature-documentary-nanook-of-the-north-by-robert-j-flaherty-1922.html