Ajuns la cea de-a 14-a ediție, workshop-ul de film documentar Aristoteles a luat anul acesta o turnură extrem de surprinzătoare, înspre film experimental, film eseu și chiar film jurnal. Destul de departe, aș zice, de principiile clasicist-narative ale filozofului din Grecia Antică, dar aproape de trendurile și moda ceva mai intimistă a artei din secolul al XXI-lea.

Ediția 2019 s-a terminat cu 5 filme produse, din care unul singur, realizat de regizorul american Bronte Stahl, directorul de imagine italian Lorenzo Fabbro și editoarea Claudia Alexandru, din România, păstrează mărcile recunoscute ale Aristoteles Workshop: personaje locale, filmate în situ, cu un aer de documentar observațional, montat în ideea de a urmări o evoluție a personajului și a crea o structura narativă oarecum subtilă dar deloc firavă. Acest documentar scurt e poate și cel mai solid dintre toate, cu șanse destul de bune de a avea un parcurs festivalier și a le oferi realizatorilor un prilej de afirmare în zona documentarului european.

Celelalte patru filme, după cum ziceam, sînt mult mai intimiste și par să fie răspunsul unor discuții și provocări pe care Lotte Mik-Meyer, unul dintre trainerii veniți la Beliș (de 2 ani workshop-ul s-a mutat în județul Cluj), le-a lansat participanților. Ieva Sakalyte, tînără cineasta din Lituania, înscrisă inițial la Aristoteles ca monteur, decide să facă propriul film, un road-movie în care apar colegii săi de “suferință cinematografică”, e fermecată și cade ușor în plasa unor digresiuni picturale, sfîrșind brusc, cu sarcasm și răspunzînd la o întrebare pe care n-o pusese nimeni, dar pe care o aveam cu toții în gînd: „Ce vrei să faci cu filmul asta și ce reprezintă el?” Simplu: „Artă”.

Voicu Mureșanu, student la Facultatea de Teatru și Film de la Cluj (care a dat o treime dintre participanții la ediția de anul acesta de la Aristoteles, în urma parteneriatului cu Masterul de Film Documentar de la UBB), e un cineast în devenire, pe cît de histrionic, pe atît de narcisist din punct de vedere filmic. Conștient de magnetismul pe care îl stîrnește, pleacă de la un scenariu sumar, care se transformă apoi într-un demers experimentalist, care cam șchioapătă la nivel de ritm de montaj (etapă încă nefinalizată la finalul workshop-ului, cînd am văzut filmele), dar e totuși concentrat și deloc confuz.

Poate cel mai reușit film din grupul așa zis „experimental” este filmul co-regizat de regizorul Sam Bassett (Marea Britanie) și ucraineanca Olya Chernykh (DoP). Pare un mix destul de bun, între poveștile spuse concomitent de către cei doi cineaști, în care se amestecă evocarea înaintașilor, drame curente și un accident pe cît de spectaculos pe atît de real și înfricoșător (nu va dau spoilere, că merită să-l vedeți direct în film). Filmul însă e posibil să mai sufere modificări de structură și diverse editări, dar scheletul și conceptul actuale ies ușor în evidență în orice calup ai vedea filmul.

Filmul realizat de regizorul britanic David Power, directorul de imagine Bence Prokop, din România și editoarea Julia Elger (Germania) – singura echipa rămasă în formula inițială pînă la final – e o încercare de melanj între documentar și ficțiune, plecînd de la faptul real al doi băieți, frați, pe care accidentul suferit de mama lor îi trimite într-o aventură plină de mistere. Asta ca premisă. În fapt însă, parcursul lor e unul care are mai puțin sens narativ și e mai degrabă poetic, înscriindu-se în grupul celorlalte 3 filme din zona experimental-eseu-jurnal.

Aristoteles Workshop, așadar, a luat o turnură neașteptată la ediția din acest an și e de urmărit dacă e doar un „accident”, o încercare de a diversifica și explora noi zone estetice, sau va seta un trend, neașteptat dar bine-venit într-un moment în care cinematografia, ca urmare firească a „democratizării” mijloacelor de producție întîmplat acum 20-30 ani, trece și la etapa de „democratizare” stilistică. Pariurile fals-comerciale, încercările de a împăca și publicul mainstream și dorințele estetice cele mai intime ale cineaștilor, sînt de fapt cele care nu rămîn în memorie. Demersurile asumate care nu vor să demonstreze ceea ce nu sînt de fapt, fie ele și cu un public potențial extrem de limitat, sînt mult mai oneste și apreciabile tocmai din acest motiv.