Să mergi pe urma celui mai rău scenariu din viaţa unui om, să asculţi mărturiile ori ale supravieţuitorilor împietriţi de durere, ori ale criminalilor care deja şi-au asumat un rol în faţa media – probabil acestea sunt cele mai mari provocări din viaţa unui realizator de documentar.

Faţă- în-faţă cu teatralitatea media, în cazul scenariilor bizare, cu extenuarea subiecţilor, realizatorii de documentare despre cazuri sinistre şi umane în cel mai neaşteptat şi dubios mod trebuie să dea dovadă de raţiune, intuiţie şi sânge rece în acelaşi timp. Ca şi cum ar rescrie, de data asta cu imagini, “Cu sânge rece”, al lui Truman Capote.

Să fii ameninţat, să fii copleşit, să fii cotropit de dataliile sordide, prezentate miliţieneşte, ale unei crime dar şi de reflexele neaşteptate ale memoriei, speranţei şi furiei subiecţilor– acestea sunt câteva din “bonusurile” unei munci titanice din spatele unor asemenea proiecte.

Documentare despre crime şi ce rămâne în urma lor, despre nevinovaţi prinşi în vârtejul mediatic şi condamnaţi ca atacatori dar şi despre milionari manipulatori sunt câteva dintre cele mai cutremurătoare filme de non-ficţiune făcute vreodată.

1. Into the Abyss, de Werner Herzog

Considerat, probabil, cel mai trist documentar al lui Herzog, “Into the Abyss” (care ar putea fi numit şi “Mecanica morţii”) vorbeşte, în aceeaşi măsură, despre viaţă şi moarte, despre cei care au ucis şi îşi aşteaptă execuţia dar şi despre rudele victimelor care au rămas, mental, pe “hold”, de la momentul tragediei.

Documentarul lui Herzog – realizat cu umanitate şi un firesc de a pune întrebări esenţiale fără presupuneri anterioare – documentează, de fapt, sordidul răului, de la mizele unei crime până la coregrafia executării unui condamnat la moarte.

2. The Act of Killing, de Joshua Oppenheimer

“Hai veniţi să îl vedeţi pe tataie cum ia bătaie”, spune un bărbat subţire, în vârstă, cu dinţi mici, care îşi adună cei doi nepoţi în faţa unui televizor unde rulează reconstituirea unei torturi, cu el în rol principal.

El e doar unul dintre membrii unei gherile care au operat execuţii în masă asupra celor bănuiţi de comunism în Indonezia anilor ’60. La senectute, aceştia re-interpretează crimele în cel mai mic detaliu. Dansuri tematice, voaluri şi clişee din filme cu gangsteri marchează reconstituirile documentate magistral de Oppenheimer şi executate fără cea mai mică tresărire de conştiinţă a protagoniştilor. Între nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun documentar şi ameninţările la adresa echipei din partea autorităţilor indoneziene – care neagă şi în prezent masacrele din ’60 – “The Act of Killing” este o incursiune necesară şi departe de a fi comodă în negare. O negare cu surle şi trâmbiţe. Sau măcar cu clachetă şi camere de filmat.

3. The Jinx (miniserie), de Andrew Jarecki

“The Jinx”, care are ca “subtitlu” – “Viaţa şi morţile lui Robert Durst” este tipul de investigaţie de “manual”. În timpul realizării, echipa lui Jarecki a fost ameninţată iar ameninţările au fost cuprinse în film. Mai mult, detalii din miniserie au fost folosite de anchetatori pentru o ulterioară acuzare a lui Durst.

“The Jinx” este portretul unei minţi-brici, a unei conştiinţe reci a lui Robert Durst, unul dintre cei mai bogaţi oameni din SUA care este acuzat, la un moment dat, de uciderea soţiei sale. Miniseria regizată de Jarecki este departe de a merge pe linia “săracul băiat bogat” ci este, într-o mare măsură, dovada faptului că răul este născut, este firesc şi te priveşte fără nicio tresărire în faţă,  nu are motive şi nici scuze.

4. Making a Murderer, de Moira Demos şi Laura Ricciardi

Filmat timp de 10 ani, în jurul personalităţii lui Steven Avery, serialul “Making a Murderer” este o radiografie a sistemului judiciar şi o ploaie de semne de întrebare la adresa personajului principal.

Exonerat după ce a făcut închisoare aproape 20 de ani pentru o crimă pe care nu a comis-o, Steven Avery se vede pus în situaţia unei alte acuzaţii de ucidere.

Probabil abordând cea mai spinoasă temă de documentar, “Making a Murderer” nu e o “navigare” a sistemului american de justiţie. E mai degrabă un dat cu capul de toţi pereţii sistemului judiciar.

5. Amanda Knox, de Rod Blackhurst şi Brian McGinn

“Dacă sunt vinovată, sunt cea mai mare temere a ta. Dacă nu sunt vinovată şi am fost declarată vinovată, sunt oricare dintre voi”, spune angelica Amanda Knox în documentar. O superbă tânără americană, plecată la studii în Italia, se trezeşte acuzată de uciderea colegei cu care locuia.

Ce urmează este un ante-proces realizat de media: Tânăra cu alură de “Miss America”, botezată de unii jurnalişti de tabloid “Foxy Knoxy” nu are cum să fie nevinovată. Investigaţia nu este făcută de procurori neutri ci de oameni care vor să câştige un caz în plus, care vor să fie la înăţimea circului mediatic şi la înălţimea zgomotului făcut în jurul cazului.

6. The Central Park Five, de Ken Burns, Sarah Burns

Într-o măsură, “The Central Park Five” este un fel de “’Amanda Knox’ gone wrong”, un fel de “ce se întâmplă când activitatea justiţiei este profund influenţată de contextul social”.

În  1989, cinci adolescenţi afroamericani şi latinoamericani au fost acuzaţi şi apoi încarceraţi pentru că ar fi ucis o femeie în Central Park. Tinerii au petrecut între 6 şi 13 ani în închisoare până când adevăratul vinovat al crimei şi-a mărturisit fapta. Documentarul este povestea unui act de justiţie strâmb, care a fost relizat la presiunea media, a poliţiei şi a mediului social încărcat, la acea perioadă, de teama de crime comise de “persoane ne-albe”.

7. Dear Zachary, de Kurt Kuenne

“Dear Zachary” a fost, iniţial,  încercarea regizorului Kurt Kuenne de a afla mai multe lucruri despre viaţa prietenului său care a fost ucis de o iubită. Ulterior, iubita condamnată, a născut iar filmul a devenit, treptat, o imagine de “album de familie” pentru Zachary, fiul, despre tatăl său.

Cu imagini de arhivă de la locul crimei, imagini de arhivă cu victima plină de viaţă şi glume dar şi cu mărturiile bunicilor despre lupta lor pentru custodia nepotului, “Dear Zachary” este o creaţie înduioşătoare dar şi o poveste despre un demers juridic, de obţinere a custodiei unui copil, în cele mai dezarmante circumstanţe.

8. There is Something Wrong with Aunt Diane, de Liz Garbus

Acest documentar HBO ar putea, avea, într-o măsură, un motto din Jim Morrison: “Moartea face îngeri din noi toţi”. Filmul urmăreşte povestea lui Diane, mamă devotată care a cauzat un accident pe o autostradă din statul New York în care au murit ea şi alţi şapte oameni, printre care copii mici. La analizele post-mortem, s-a dovedit că alcoolemia femeii era peste limita legală. Mare parte din film documentează lupta familiei lui Diane de a demonstra că aceasta nu avea o problemă cu alcoolul sau calmantele şi că, probabil un abces dentar i-ar fi cauzat un accident vascular cerebral la momentul accidentului. Faţă-în-faţă cu media care o demonizează pe Diane ca fiind mama-alcoolică-funcţională, familia lui Diane este dispusă inclusiv să o exhumeze pe femeie, pentru analize post-mortem.

9. Crazy Love, de Dan Klores şi Fisher Stevens

De obicei, motto-ul iubirilor este “până când moartea ne va despărţi”. Motto-ul cuplului din “Crazy Love”, Burt şi Linda Pugach ar putea fi “nici chiar încercarea ta de a mă omorî nu ne va despărţi”. Povestea lor a început ca o aventură a lui Burt (care iniţial era căsătorit), a continuat ca o frumoasă relaţie şi a culminat cu Linda orbită de acid aruncat de un bărbat presupus tocmit de Burt să o intimideze.

Povestea de dragoste a continuat, după câteva zig-zag-uri iar cei doi au fost împreună până când moartea (naturală, în 2013) a Lindei i-a despărţit.

Cu testimoniale ale celor doi protagonişti dar şi ale celor din anturajul lor, documentarul ilustrează strania poveste de iubire între doi poli: viitorul lor a fost bazat pe iertare din partea Lindei sau aceasta este, pur şi simplu, doar povestea unei obsesii?

10. The Imposter, de Bart Layton

Una dintre cele mai bizare poveşti prezentate în documentar, “The Imposter” intră (parţial) în mintea unui bărbat care a pretins că este Nicholas Barclay, la trei ani de la dispariţia tânărului.

Cu interviuri ample cu “impostorul”, reconstituiri dramatice, “The Imposter” este însă şi un document despre perfidia speranţei şi despre cum membrii familiei au refuzat subconştient să recunoască impostura groasă din faţa lor.