Într-un colț de orfelinat rece și supraaglomerat din anii ’80, un copil își roade degetele de foame. Nu departe, un altul își clatină spasmodic capul, pierdut în suferință. Pe trei paturi sunt înghesuiți 25 de copii, toți îmbrăcați în zdrențe, într-o mizerie care ucide orice lumină de pe fețele lor.

Într-un alt colț al României, într-un spital de provincie, o femeie moare singură pe o masă rece, după un avort ilegal. Nimeni nu se apropie de ea. Într-o altă sală, o femeie urlă de durere în timp ce un civil o interoghează brutal, încercând să afle cine a ajutat-o să avorteze. Medicul privește neputincios. Înțelege drama, dar știe că nimic nu poate interveni peste ordinele partidului. Femeia e deja condamnată, fie că va trăi sau va muri.

Într-o cameră lipsită de căldură și lumină, pe un televizor alb-negru, dictatorul Nicolae Ceaușescu zâmbește larg: „Națiunea crește.” Erau anii în care România visa la o populație de 30 de milioane, iar prețul acestui vis era plătit cu sânge. Nu cu sângele celor care ar fi meritat.

Acesta nu este un scenariu de film horror. Este realitatea Decretului 770 din 1966, o lege care a interzis avorturile și a transformat femeile în instrumente demografice ale statului.


Trecutul: „Omul nou” și experimentul social 
Nicolae Ceaușescu nu voia doar mai mulți cetățeni. Voia să creeze o nouă generație, „omul nou,” un cetățean obedient, loial regimului. Un automat care să muncească, să se înmulțească, să nu pretindă drepturi și să nu se individualizeze din masa aceea cenușie care purta numele de „popor”. Niște bărbați au decis, la un moment dat, că femeile erau piesa centrală a acestui puzzle grotesc și criminal. Statul intrase cu forța în paturile a milioane de oameni și decisese care era norma de viață pe familie. Și de fapt pe cap de femeie, fiindcă aceasta era obligația lor. Femeile mai aveau și alte îndatoriri: să-și hrănească familia, să fie „funtașe pe ramură”. Tocmai de aceea, în imensa sa generozitate, partidul a decis ca „tovarășele” să fie și ele avansate în funcții mai importante. Nu toate, desigur. Doar unele. Restul au trebuit să se mulțumească să fie monitorizate prin controalele ginecologice obligatorii, care transformaseră sarcina în datorie patriotică.


Numai că, în spatele ratei natalității care urcase până la cer, dincolo de sloganurile triumfaliste ale politrucilor de partid și de stat, realitatea era sumbră. În perioada 1966-1989, aproximativ 11.000 de femei au murit din cauza complicațiilor avorturilor ilegale. În aceeași perioadă, peste 2 milioane de copii s-au născut forțat, mulți în familii nepregătite să-i crească. Copii nedoriți. Copii pe care mamele, la naștere, nici nu doreau să-i vadă. Copii care purtau în ei, pe viață, traumele părinților. Iar acestea au fost cazurile cele mai fericite.

Copiii de la orfelinatul din Cighid reprezintă una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei recente din România. În timpul regimului comunist, acești copii, cei mai mulți abandonați și cu dizabilități severe, au fost privați de orice formă de asistență medicală, afecțiune sau respect pentru demnitatea umană. Regimul comunist îi împărțise în „recuperabili”, „parțial recuperabili” și „irecuperabili”, iar viața lor atârna, practic, de o etichetă. Cighid nu este singurul lor în care s-au petrecut tragedii de nedescris. Există numeroase alte locuri în care au existat astfel de orfelinate populate de copii care nu aveau nici o vină că nu fuseseră doriți. Sau că fuseseră abandonați în niște condiții care rivalizau cu lagărele de concentrare.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat în acei ani în România a fost un experiment social unic în lume, cu reverberații în alte regimuri autoritare. Nazism de pildă, pentru că și atunci persoanele nedorite erau eliminate, iar femeile ariene erau încurajate să facă copii pentru puritatea rasei. În România lui Ceaușescu, avortul era interzis pentru majoritatea femeilor, dar exista o excepție notabilă, femeile rome, cărora li se permitea, cu scopul de a limita creșterea populației „indezirabile”.

Documentarul lui Florin Iepan, „Născuți la comandă – Decrețeii,”surprinde această realitate în imagini și povești care zguduie. El aduce în prim-plan povara purtată de generația decrețeilor, dar și absurditatea și brutalitatea unui regim care le-a dictat nașterea.

Prezentul: S-a schimbat ceva? Cu adevărat? Au trecut de atunci mai mult de 35 de ani și ne place să credem că acele vremuri sunt demult apuse. Uităm că uneori libertatea poate fi anulată printr-un singur vot. O singură neatenție. Astăzi, în România, avortul este legal, femeile sunt libere să aleagă, iar Ceaușescu și medicii obligați să trateze femeile ca pe animale de reproducere sunt o simplă amintire. Dar oare a dispărut cu adevărat acea perioadă din memoria colectivă? Ne-am scuturat cu adevărat de ea? Este greu să fim optimiști. Multe din problemele trecutului persistă azi sub alte forme.

– Lipsa educației sexuale: România are una dintre cele mai mari rate de sarcini în rândul adolescentelor din Europa. În școli, educația sexuală este adesea ignorată, sau chiar interzisă, fiind considerată „nepotrivită”. Este vorba de pudoare? Nu. Ignoranța este doar o altă formă prin care se manifestă controlul.

• Acces limitat la servicii: avortul este legal, numai că în multe zone femeile se confruntă cu refuzul medicilor, din considerente religioase sau morale. Mai putem adăuga la asta și faptul că în unele zone accesul la contracepție este aproape inexistent. Sau femeile nu sunt educate în ceea ce privește contracepția.

• Stigmatizarea: Femeile care aleg să avorteze sunt adesea judecate, iar cele care nu au copii sunt văzute ca „incomplete.” Într-o societate care pune presiune pe femei să devină mame, alegerile personale sunt rareori respectate.

Nu mai trăim sub dictatură, dar libertatea noastră este fragilă.

Așadar, deși astăzi nu mai trăim într-un regim totalitar, libertatea pe care o avem este uneori discutabilă. Ce fel de libertate este aceasta în care femeile nu au acces la educație, la asistență medicală, la protecție adecvată? Ce fel de alegeri poate face o femeie când educația, accesul la servicii și sprijinul social lipsesc?

Întrebări pentru viitor
Cum arată viitorul nostru avem deja o bănuială, cei mai mulți dintre noi. Dar cum va arăta viitorul copiilor noștri? Trecutul ne-a învățat cât de periculos este ca statul să controleze corpurile cetățenilor. Dar astăzi, acest control subtil, prin lipsuri și ignoranță, nu este mai puțin dăunător. Dacă vrem un viitor mai bun, trebuie să învățăm să punem întrebări clare și să solicităm răspunsuri:

Ce fel de lume vrem să construim?
Ce lecții am învățat din trecut?
Vom avea curajul să oferim educație sexuală în toate școlile?

Vom proteja dreptul fiecărei femei de a alege?

Viitorul ar trebui să fie despre libertate, educație și empatie. Trecutul ne-a arătat cât de periculos este ca statul să controleze corpurile cetățenilor. Dar prezentul ne arată că ignoranța și stigmatizarea sunt la fel de dăunătoare. Viitorul nu vine de la sine. Este construit de deciziile noastre de astăzi. Tu ce fel de lume vrei să lași generațiilor următoare?